Europa intră într-o perioadă de tensiune strategică fără precedent de la sfârșitul Războiului Rece, pe fondul unei combinații periculoase de retorică agresivă și mobilizare militară accelerată din partea Moscovei, precum și a unor avertismente tot mai directe venite din interiorul NATO.
Rusia nu mai operează exclusiv în logica războiului din Ucraina, ci transmite semnale clare că își pregătește opțiuni pentru un conflict mult mai amplu cu Occidentul. De altfel, Moscova ar putea avea ambiții mult mai mari, în cazul în care își consolidează poziția în Ucraina.
Potrivit unor agenții occidentale de informații, Rusia își intensifică atacurile de tip „război hibrid” asupra statelor europene și se pregătește pentru un posibil conflict direct cu NATO. Surse din domeniul securității avertizează că Moscova ar putea fi capabilă să lanseze un atac asupra Alianței Nord-Atlantice chiar începând cu anul 2029.
Iar semnalele transmise de Rusia par tot mai clare.
Pe de o parte, Kremlinul și aparatul său de propagandă amplifică amenințările la adresa capitalelor europene. Declarațiile recente ale președintelui Vladimir Putin, care a avertizat că un război cu Europa s-ar încheia „rapid” și „fără posibilitate de negociere”, sunt dublate de discursuri extrem de violente ale unor propagandiști-cheie ai regimului.
Amenințările explicite făcute în direct, la televiziunea de stat, de Vladimir Soloviov - una dintre cele mai agresive portavoci ale Kremlinului - privind „distrugerea Berlinului”, „intrarea în Paris” sau „eliberarea Vienei” nu mai sunt simple ieșiri marginale, ci fac parte dintr-o narațiune strategică menită să intimideze, să testeze reacțiile politice și să normalizeze ideea unui conflict direct cu NATO.
„Încă o dată va trebui să distrugem Berlinul și să intrăm în acest oraș blestemat. Încă o dată va trebui să intrăm în Paris. Încă o dată va trebui să eliberăm Viena!”, a declarat Soloviov, adăugând că aceasta „nu este o dorință”, ci o reacție forțată.
Mobilizare fără precedent la porțile Europei
Pe de altă parte, toate aceste mesaje belicoase sunt susținute de realități militare concrete. Potrivit avertismentelor formulate de Roderich Kiesewetter, fost oficial NATO și parlamentar german, Rusia ar fi concentrat între 350.000 și 360.000 de militari pregătiți de luptă în Belarus, la granițele estice ale Europei.
În paralel, Kremlinul a anunțat recrutarea a peste 400.000 de noi soldați într-un singur an, depășind țintele oficiale stabilite de președinte, în timp ce exercițiile militare desfășurate pe timp de iarnă sunt descrise de experți drept „fără precedent ca intensitate”.
Acest cumul de factori sugerează o transformare structurală a Rusiei într-o economie de război, bazată pe mobilizare continuă, producție militară susținută și pregătire pentru conflicte de durată.
Faptul că sute de mii de soldați sunt instruiți fără a fi trimiși pe frontul ucrainean ridică serioase semne de întrebare privind direcția strategică a Kremlinului. Mesajul implicit ar putea fi că Ucraina nu reprezintă capătul ambițiilor militare rusești, ci doar o etapă.
Statele cele mai expuse acestei redistribuiri de forțe sunt cele de pe flancul estic al NATO, în special țările baltice, pentru care desfășurările din Belarus au o semnificație directă și imediată.
În același timp, discursul oficialilor militari din Marea Britanie și Franța arată însă că percepția riscului s-a modificat radical și în Europa Occidentală. Declarațiile șefilor de stat major, care vorbesc deschis despre „sacrificiu”, „pierderi umane” și necesitatea pregătirii societăților pentru război, marchează o ruptură față de retorica prudenței, din ultimii ani.
Dilema NATO
În acest context, NATO încearcă să gestioneze o dilemă complexă: cum să descurajeze Rusia fără a alimenta o spirală a escaladării.
Apelurile secretarului general al Alianței la o mobilizare comparabilă cu efortul generațiilor din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial sugerează faptul că liderii occidentali nu mai privesc riscul unui conflict major ca pe o ipoteză îndepărtată.
Perioada 2025-2027, descrisă de unii experți drept „critică”, ar putea deveni un test decisiv pentru arhitectura de securitate europeană. Nu este vorba doar despre capacitatea militară a statelor NATO, ci și despre reziliența societăților, coeziunea politică și abilitatea liderilor de a comunica riscurile fără a provoca panică.
În esență, Rusia pare să aplice o strategie de presiune totală - militară, psihologică și politică. Europa, la rândul ei, se confruntă cu necesitatea de a recunoaște că epoca iluziei postbelice a securității garantate a luat sfârșit.
Întrebarea care se pune acum nu mai este dacă ordinea de securitate europeană se modifică, ci cât de pregătită este Europa pentru această schimbare.