În viaţă, de multe ori trebuie să alergi după un ultim vagon, trenul s-a pus deja în mişcare şi tu sprintezi ca destinul să-ţi prindă ultima scară a ultimului vagon, fie el de clasa a doua, dar locomotiva trage destine spre o gară favorabilă împlinirilor în diverse direcţii. Unii nu ajung la timp şi, la peron, nu se mai află trenul-şansă pentru ei. Mai încearcă şi a doua zi, dar nu mai găsesc nici şinele căii ferate, nu se vor mai întâlni în viaţă cu o situaţie propice. În viaţă, ghinionul poate să fie neutralizat de o eventuală şansă, în trenul sorţii să se afle nişte binevoitori, care să le întindă mâna şi să-i salte în ultimul vagon al norocului. Mitică Popescu, remarcabilul actor, a avut o neşansă în tinereţe. Era student la Teatru şi l-a invitat un vecin la sărbătorirea zilei lui. Acolo, nişte musafiri - nici nu-i cunoştea - s-au bine dispus după nişte pahare de vin şi au început să spună bancuri politice, anticomuniste. Mitică Popescu a râs şi el de anecdote, dar printre invitaţi se afla şi un turnător la securitate, care a scris o informare şi au intrat la puşcărie şi cei care au spus bancurile anticomuniste, dar şi cei care au râs. Tânărul Mitică Popescu a făcut doi ani şi ceva de puşcărie grea, apoi la eliberare a fost refuzat să se reînscrie la cursurile Facultăţii de Teatru. Norocul lui a venit de la Leopoldina Bălănuţă, care-i va deveni şi soţie, şi de la maestrul Beligan, rector, care au reuşit să-l reprimească pe Mitică Popescu în facultate. Nişte îngeri i-au întins mâna de ajutor din ultimul vagon.
Adrian Păunescu îmi povestea cu întristare o scenă pe care nu a putut s-o influenţeze. Poetul stabilise un procedeu în Cenaclul Flacăra: invita din sală orice spectator care simţea că are talent, punându-l să cânte pe scenă. La Baia Mare cântă doi tineri învăţători, o fată şi un băiat, care nu se cunoşteau. Talentaţi, sunt invitaţi pe loc să intre în cenaclu, amândoi. Fata era cu o clasă mai valoroasă. A doua zi, autocarul se pune în mişcare spre alt oraş, unde seara avea spectacol. La intersecţia cu un drum de ţară, o femeie cu broboadă neagră face semne şi opreşte autocarul . “Iertare, domnule Păunescu, vă rog să-i permiteţi învăţătoarei pe care aţi primit-o în Cenaclu să coboare, acum o oră i-a murit mama!”. Pe drumul de ţară, două femei alergau spre o înmormântare. Ofta Poetul: “nu mai ştiu nimic de talentata fată, era superioară băiatului, care se numea Ştefan Hruşcă!”. Soarta i-a refuzat inexplicabil drumul spre strălucire.