Simbolul cântecului bucovinean, moldovenesc, Sofia Vicoveanca, mi se destăinuia în emisiunea mea de la Antenă că simte adesea nevoia să încalţe opincuţele pe care le are din tinereţe şi pe care le păstrează la loc de cinste. Nu sunt o încălţare oarecare pentru această artistă cu profunzimi superbe. “Când am senzaţia că nu mai sunt ancorată în lumea asta atât de plină de întorsături, simt imboldul de a relua legătura cu pământul, cu sfântul pământ românesc. Un magnetism prezent mereu într-un colţ de inimă mă duce spre locul unde se află opincuţele mele, le încalţ şi ies cu ele prin curte. Talpa opincuţelor este subţire, o piele şi-atât, fără pingele, fără întărituri. Cu opincuţele în picioare simt pământul, simt bulgări, orice adâncitură, simt pământul aşa cum este el, şi asta mă aduce la adevăr, la realitate, la esenţă, la nimic artificial. Pământul ăsta sfânt mă face să iau legătura cu viaţa fără machiaje, cu viaţa pură, cu tic-tac-ul inimii pământului, cu palpitaţia vieţii adevărate. Şi apreciez limpede ce se întâmplă în jurul meu, pipăi viaţa, nu plutesc în iluzii şi lucruri fabricate forţat”. Sofia Vicoveanca are încrustat în destinul ei zbuciumul istoriei României, cu dureri, cu ciopârţirea hărţii, cu fraţii având paşapoarte diferite, deşi în fiecare curge versul lui Eminescu şi izbânzile lui Ştefan cel Sfânt. Când i s-a răpit României pământ străbun, mama Sofiei, înspăimântată de tancurile roşii, a luat fetiţa în braţe, o desagă cu un colţ de pâine şi niţică brânză, a lăsat gospodăria de oameni harnici şi s-a retras în Ţara-Mamă. A luat-o de la zero în Vicov şi de acolo a urcat spre vârfuri de artă Sofia Vicoveanca. Stela Popescu simte şi azi nevoia de a se duce dis-de-dimineaţă în piaţă şi a vorbi cu ţăranii de la care cumpără roşii, vinete de grădină, de la care aude gânduri din acelea sănătoase de oameni truditori, în luptă cu necazurile. Când încă trăia soţul ei, Puiu Maximilian, autorul cupletelor curajoase de la revistă, Stela îi povestea experienţa zilnică dintre tarabele pieţei, unde se conecta la viaţa adevărată. Stela era pentru scriitorul ei şi muză, şi radar ce simte pulsul vieţii. Tăifăsuind cu ţăranii în faţa dovleceilor şi caiselor, era sursa de inspiraţie a scriitorului, conectarea lui la izvorul cel mai pur al vieţii, românii cei de toate zilele. Depăna amintiri alt mare artist, Alexandru Arşinel. Fiu de CFR-ist, Arşinel simţea şi el nevoia de a se întâlni cu viaţa cea de la firul de iarbă al pământului şi îşi aduna gândurile, îşi corecta ideile stând pe taluzul de pietriş al căii ferate. În şuieratul locomotivelor, în “glasul roţilor de tren”, Arşinel îşi hrănea misia lui de a bucura inimile spectatorilor.