Astfel că, dacă trecem peste reticența de a ne raporta la țară ca la o companie și la concetățenii noștri ca la niște acționari-colegi, vom observa că guvernanța corporativă a firmelor este un sistem de decizie colectivă deopotrivă mai etic și mai funcțional decât guvernarea democratică a statelor care se consideră a fi „de drept”.
Într-o adunare generală a acționarilor funcționează deopotrivă drepturile individuale ale fiecărui acționar și regula adoptării deciziilor cu majoritate de voturi. Mai mult, pentru anumite tipuri de hotărâri de importanță deosebită, actele constitutive ale multor companii prevăd obligativitatea adoptării lor cu mai multe voturi „pentru” decât majoritatea simplă. Protecția acționarilor minoritari este prevăzută expres de lege și de documentele fondatoare ale firmelor. Puterea majorității este reală, dar nu absolută. Orice acționar se poate adresa justiției dacă se consideră nedreptățit sau prejudiciat. Hotărârile AGA pot fi atacate în instanță și anulate.
Cel mai important, acționarii au control real asupra administratorilor cărora le deleagă conducerea societății și, pe cale de consecință, asupra managementului acesteia. Pot fi revocați prin vot și, cel mai important, pot fi trași la răspundere pentru acțiunile prin care au păgubit societatea. Tocmai de aceea și încheie șefii de mari companii polițe de asigurare a răspunderii civile profesionale, pentru a-și proteja averile proprii în astfel de situații.
Rezumând, a fi CEO, sau președinte de Consiliu de Administrație, sau simplu administrator, înseamnă, fără doar și poate, putere, privilegii, beneficii și venituri mult peste medie, dar și obligația de a da rezultate care să-i satisfacă pe acționari. Și în mediul corporatist, precum în cel politic, pot fi convocate „alegeri anticipate” (AGA extraordinare) pentru înlocuirea șefilor cu rezultate slabe, iar în privința celor despre care se consideră că au prejudiciat firma se poate hotărî și să li se impute pierderile în instanță.
Esențialul este că firmele nu pot merge la nesfârșit în pierdere, așa cum par să poată să o facă statele. Acționarilor li se poate cere să vină cu aporturi suplimentare de capital pentru a menține companiile în viață. Dacă nu mai sunt dispuși să riște capital, acționarii pot acorda împrumuturi propriilor lor societăți. Mai mult, ei pot lua credite în nume propriu pe care să le subîmprumute firmelor. Au însă, totodată, puterea de a spune oricând „stop”, când nu mai au bani sau nu mai sunt dispuși să piardă. Atunci intervine insolvența și eventual chiar falimentul, însoțite de înlocuirea șefilor și, în unele situații, de tragerea lor la răspundere.
Ceea ce vreau să subliniez este că directorii corporatiști, dacă sunt incompetenți și/sau lipsiți de onestitate, nu se pot menține la putere majorând la nesfârșit „povara fiscală” a acționarilor, adică cerând tot timpul bani de la aceștia pentru firme, fie sub formă de capital, fie ca împrumuturi.
Nu au dreptul să îi privilegieze pe unii dintre acționari pe cheltuiala altora. Este pur și simplu interzis, de exemplu, ca doar unii dintre acționari să primească dividende, iar acestea să fie finanțate din aporturile de capital ale celorlalți. Iar un șef care semnează pentru „subvenționarea″, din banii companiei, a unuia sau mai multor acționari, prin credite preferențiale sau prin vânzări de active la prețuri de nimic, comite de-a dreptul fraudă, păgubind firma ca atare și pe ceilalți acționari.
În lumea politică, toate aceste lucruri interzise în economie constituie, din păcate, regula și rutina. Povara fiscală directă crește în continuu. La fel inflația, care este tot o taxă, rezultată din creșterea deficitelor și finanțarea lor pe datorie. Intervențiile și suprareglementarea de stat creează distorsiuni care împart societatea, în mod ilegitim, în învinși și învingători. Iar șefii s-au „cartelizat” astfel încât, indiferent de rezultatul votului din ședințele AGA, structura esențială de putere să nu se schimbe.