Și iată că, vineri, împărțitorii de dreptate de la Judecătoria Mangalia mi-au demonstrat că așa stau lucrurile! Monica Macovei fiind condamnată la șase luni de închisoare cu suspendare, ea urmând să frecventeze programe de reintegrare socială și să presteze 60 de zile de muncă în folosul comunității. Bașca plata cheltuielilor de judecată care se ridică la 10.000 de lei. Sentință care, însă, nu este definitivă, ea putând să fie atacată în 30 de zile. Ceea ce, deocamdată, nu s-a întâmplat, dar să nu ne grăbim fiindcă nu au intrat zilele în sac! Sentință pe care nu numai victima accidentului ci mai mulți oameni de bună credință o socotesc mult prea blândă și chiar părtinitoare.
Recunosc, nu sunt jurist de profesie așa că nu am pretenția să contest sentința, dar sunt câteva lucruri care sar în ochi și provoacă mari nedumeriri. Mă refer, în primul rând, la celeritatea(?!) cu care s-a procedat la cercetarea cazului, la trimiterea în judecată și la pronunțarea sentinței. Sentință care, repet și întăresc, nu este definitivă. Așadar, accidentul s-a produs pe 8 octombrie 2022, iar prima sentință a fost pronunțată pe 12 aprilie 2024. Firesc atunci să ne întrebăm: cu ce mari dificultăți au avut să se confrunte anchetatorii și apoi magistrații așa încât le-a trebuit un an și jumătate până să ajungă la concluzia că vina pentru accident îi aparține numai și numai Monica Macovei? Iar, dacă dăm înapoi filmul evenimentelor, vedem că, de fapt, marile obstacole le-a pus exact doamna procuror Monica Macovei. Aceea care, beneficiind de un impresionant bagaj de cunoștințe și deprinderi acumulat în exercițiul funcțiunii, a recurs la o sumedenie de chichițe mai mult sau mai puțin avocățești doar-doar se va alege cu o cât mai mică pedeapsă. Bravo ei, dar nu știu cât de mulți „bravo” merită cei care s-au pretat la un asemenea joc de-a justiția oarbă…
Mi s-ar putea atrage atenția că au trecut deja trei zile de când sentința pronunțată de către Judecătoria Mangalia a fost dată publicității , așa că termenul stabilit de către Andre Gide, adică o zi, este cu mult depășit. Prin urmare, această știre ar trebui să ne intereseze, mâine, mai puțin decât azi! Numai că, dacă luăm în considerare comentariile deloc favorabile care circulă în spațiul public despre verdictul cu pricina și despre foarte sinuosul parcurs care l-a precedat, vedem că nu prea avem motive să punem punct subiectului. Mai ales dacă ținem seama că el a fost dat la Judecătoria Mangalia acolo unde este judecat Vlad Pascu, beizadeaua drogată care a omorât doi tineri și a rănit grav încă câțiva. Dosarul fiind, în continuare, judecat de către Ancuța Popoviciu, a cărei prestație de până acum a stârnit multiple controverse și contestații. În aceste împrejurări, fiind perfect de înțeles îngrijorarea și neîncrederea cu care familiile victimelor de la 2 Mai așteaptă sentința. Și, firește, nu numai aceste atât de nedrept încercate familii!
Sunt de acord cu declarațiile doamnei Alina Gorghiu care, referindu-se la dosarul lui Vlad Pascu aflat pe rol la Judecătoria Mangalia, a menționat că ministrul de justiție și colegii săi nu pot să stabilească sentințe, să dea calificative judecătorilor sau să intervină în proces, dar a insistat asupra ca hotărârile judecătorești să fie date cu maximă seriozitate. Dar, cu tot respectul, având în vedere și recenta decizie în procesul Monicăi Macovei, nu văd ce motive aș avea să fiu optimist în ceea ce o privește pe cea care ar urma să fie dată în dosarul lui Vlad Pascu.
Sau poate că așa avea, dar numai cu condiția să luăm termenul ,,optimist’’ în accepția pe care i-a dat-o Tudor Mușatescu: „Pesimistul zice că mai rău nu se mai poate, iar optimistul zice că se poate!’’