Sergiu Anghel, profesor universitar dr. la UNATC (Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale) din București - Președintele Senatului și director de departament
Să vorbești despre dans în vreme de pandemie ar putea părea o impietate. Dansul a fost nu de multe ori văzut ca o exuberanță facilă. Fiind cea mai veche formă de artă, dansul l-a însoțit totuși pe om chiar și în momentele lui dramatice; boala și chiar moartea au fost sublimate prin dans.
Dar dansul – care este nu doar o formă de artă, ci și o componentă a vieții sociale – a cunoscut chiar și o formă ”epidemică” prin contaminarea mulțimilor cu ”demonul” dansului. E cunoscută epidemia dansantă din Strasbourg din anul 1518, relatată de Paracelsus, care ne povestește despre o oarecare Frau Troffea care a început să danseze spontan pe străzi, antrenând treptat o întreagă comunitate care a continuat să danseze zile și nopți, până la epuizare, spre îngrijorarea autorităților. Fenomenul, expediat de analiști în zona efectelor unor substanțe psihogene sau în cea a epifenomenelor unei forme de stress colectiv, intrigă și azi, fiind o formă de manifestare încă nedeslușită și care are rădăcini adânci în psihismul uman cel mai profund.
Chiar zilele acestea, la Paris, în arondismentul 18, a apărut un fenomen similar. Oamenii au ieșit spontan pe stradă și, ignorând izolarea, au început să danseze pe melodia „Laissez-moi danser” a celebrei Dalida. De la „terpnos logosul” medicinei antice grecești, prin muzică, este știut că vibrațiile sunetelor ne influențează sufletul. Ni-l vindecă. Dar omul este și corp, iar rolul terapeutic al dansului e cunoscut chiar înainte de lumea antică. Muzica și dansul, îngemănate, ne-au fost din timpuri imemoriale doctorul și leacul căderilor noastre în haosul bolii. Poate că un resort inconștient ne împinge, atunci când medicina modernă depune armele, să ne întoarcem la medicul primordial, singurul care știe să ne vindece în același timp și sufletul și corpul.
Dar cel mai evident lucru în aceste zile teribile este faptul că oamenii simt nevoia să-și exprime opoziția la tirania bolii prin dans. Oare nu pentru că dansul este resimțit de noi toți ca ultima formă a eliberării, a eliberării de teamă, de frica de boală și de moarte, dar și a eliberării de tirania lui „a sta”, de tirania nemișcării și de cea a izolării, identificabile în adâncul ființei noastre cu moartea însăși? Într-un astfel de context, dansul pare a redeveni expresia însăși a libertății noastre absolute: interioară și exterioară în același timp.