Cristina Stamate povestea într-o emisiune de-a mea la Antene că se târâse în patru labe pe Calea Victoriei, cărând în sacoşă câteva franzele, din care a dat şi soldaților. În teatru l-a întâlnit pe colegul ei, îndrăgitul comic Horia Căciulescu, care tocmai zicea că se duce la Palatul Telefoanelor să-i dea un telefon fiicei stabilite în Franța, ca s-o anunțe că au fugit Ceauşeştii. S-a suit în Trabantul lui prăpădit şi a pornit să străbată cele câteva zeci de metri până la Telefoane. Conform ordinului, soldații care păzeau Palatul Telefoanelor au somat maşina să oprească, dar Horia Căciulescu le-a făcut semne prieteneşti pe fereastră, fără să acționeze frâna. Soldații au tras nerecunoscându-l şi trei gloanțe i-au perforat pieptul comicului care a murit pe loc.
A doua întâmplare teribil de ciudată s-a petrecut în seara zilei de 23 august 1944. Liviu Rebreanu a plecat de la Teatrul Național, unde era director, în maşina condusă de o rudă de a lui, colonel în rezervă bănuit că făcea spionaj. La un baraj de soldați, colonelul de la volan n-a oprit la somație, avea farurile stinse, şi soldații au tras cu puştile, un glonț lovindu-l razant în piept pe marele romancier. La casa lui de la țară, de lângă Piteşti, Liviu Rebreanu a murit peste o săptămână, de o infecție pulmonară.