Etnologul Gheorghiță Ciocioi, omul cu lupa cunoașterii: „A da șpagă este o expresie care a stârnit nu puține controverse în trecut. Care ar putea fi originea acesteia?, s-au întrebat mai mulți lingviști, încă din perioada interbelică. Ar putea fi șpaga totuna cu termenul slav șpaga - sabie, spadă (ajuns din polonă în rusă, iar de aici la noi)? Ar putea, așa cum au crezut unii cercetători de la sfârșitul anilor ’30 ai secolului trecut (a se vedea, de pildă, Viața românească, nr. 7-12, 1938), ca șpagă să provină din albanezul shpagim - răsplată (din pagë - salariu, plată), cuvânt împrumutat din italiană (de la pagare - a plăti)? Sensurile au fost căutate chiar și în sârbă, ori greacă, forțându-se din destul unele cuvinte ce ar oferi un răspuns”.
Sabia-șpagă
Risipirea parțială a misterului: „Cert rămâne un fapt: cuvântul șpagă a fost folosit la noi pentru sabie/spadă, în presă, nu doar în secolul al XIX-lea, ci chiar în secolul al XX-lea. După 1880, firav, șpagă începe să fie întrebuințat și cu sensul de a cinsti/onora pe cineva, a oferi o sumă de bani (cel mai adesea unei autorități) pentru a depăși o situație/a obține o înlesnire. A prezenta onorul, așadar - termen împrumutat din domeniul militar, unde onorul cu sabia/șpaga, înaintea unei personalități de grad înalt, era obligatoriu, șpaga/sabia pentru onor fiind prezentă la mai toate ceremoniile (cu precădere, după 1878)”.
Metamorfoze
Tot aici: „Cuvântul dat nu e întâlnit astfel în trecut la noi (bacșișul, mita fiind încetățenite de hăt!), spre a putea fi socotit un termen românesc străvechi, ori unul albanez (folosit doar în spațiul românesc). Acesta a cunoscut pur și simplu o transformare, avându-se în vedere onorarea/cinstirea unei autorități (practic, coruperea acesteia), cu un scop bine țintit”.
De pe Calea Văcăreșci…
Mai departe, un exemplu de (onor cu) șpagă din Bucureștii anului 1908. Din partea a doi civili: „Domnule Primare, Noi, vânzătorii de mărunţişuri din Calea Văcăreșci, am obţinut prin haham al nostru permisiune spre a vinde până la Paşte mărunţişuri spre a câștiga una bucăţică de pâine la copii ai noştri [...] Domnul poliţai A..... nici până acuma nu a dat voie la noi, Herscu Leiba şi Moritz. Am fostu la d-lui acasă şi l-am rugat dându-i șpagă 60 franci. El a spus după ce luat și numerát banii: Și cu asta vreţi voi ca să reuşiţi. Mie îmi trebuie 200 franci - dacă aveţi bine, dacă nu... de aici că sunteţi niște puturoși de evrei. Poate să dea primarul ordine, eu sunt stăpân, fac ce vroi. Aduceţi banii ori nu...” (Viitorul, 28 martie, 1908). „O cinstire/onorare (șpagă) măruntă ce nu a ținut ...”, a concluzionat etnologul.
Pradă vrăjilor
Alt cuvânt fermecător - vrajă. „Folosit mai ales la plural - vrăji - termenul vine din slavul vraja. Cu același sens ca în română. Farmec/e, înșelare. În limbile slave, vraja provine din vrag/vrăg - diavol, vrăjmaș, cel rău, potrivnic, înșelător. Vrajbă (vrajda, sl.), de asemenea, din vrag. Altfel, în conștiința populară, vrăjitorii umblă cu diavolul, cel rău, vrajba fiind și ea de la vrăjmașul”.
Năuc îmbogățit
Încă unul - „năuc”. „Este un termen slav, preluat de români din contactul cu popoarele dimprejur (neukъ, vechea slavă). Ne-uk = neînvățat, nepriceput, prost, nedeprins cu anumite reguli (uk - de la ucea, sl.) - a învăța. Pentru neascultarea animalelor, încă nedeprinse cu comenzile omului, se folosea adeseori termenul dat, conotațiile cuvântului năuc, desprinse din purtarea acestora (buimac, amețit, de capul lor etc.), îmbogățindu-se în timp”.
Te dai s(z)meu?
În completare, un cuvânt cu greutate: „zmeu”. „Astăzi, nume de familie. În trecut, nume primit pe lângă numele de botez, ca nume protector (Smeu/Zmeu) - în Balcani, dar și la nord de Dunăre (mai ales în Oltenia) -, dat unui prunc ca să nu fie vătămat de balauri și șerpi (căci și el poartă nume de șarpe). Cel mai adesea, în urma unei întâmplări nefericite într-o familie, în care cineva era mușcat de un șarpe. Zmia/Zmeia (slav.) - șarpe, balaur. Articulat (Zmeul/Zmeu’), ca nume de familie (fără ocolul prin numele de botez), atât la noi, cât și în Balcani, provine dintr-o poreclă (dată cuiva care se crede zmeu). Nume asemănător, ca semnificație, cu cel de Lupu, dat fie în cinstea Sf. Mc. Lup, prăznuit pe 23 august, fie ca nume protector, cu înțelesul: să nu fie vătămat de lupi (căci și el e lup)”.
Nume de familie cu înțeles uitat
Becali - nume de băcănie
„Nume binecunoscut la noi. Provenit din sud-estul Albaniei de astăzi. La origine, un termen turcesc, numirea turco-otomană a îndeletnicirii de băcan (negustor de produse alimentare, mărfuri mărunte de uz casnic, deținător al unui magazin de acest fel): bakkal. Într-o formă apropiată de cuvântul turcesc - întâlnit la toate popoarele balcanice. În dialectul aromân standard: bâcal/bâcâlă. În albaneză: bakall/bakálli. Sub influență greacă (μπακάλη/ς - bakali/s), regional, în Corcea, Pleasa etc., becali (aromânii de aici obișnuiau să meargă la iernat cu turmele în Tesalia). Ajuns, din supranume, nume de familie - Becali (Băcanu’, așadar, în tălmăcire românească)”.
Urum/Uruma - vechi nume dobrogene (prezente și în literatura română)
„Nume dat de turci grecilor, pornindu-se de la statutul de fost cetățean creștin roman, iar mai apoi bizantin - rūm. Îmbracă oarecum conotații tătărăști la noi, grecii creștini din Crimeea (dar și din Georgia) fiind cunoscuți (nu doar de turci) mai ales sub acest nume, devenind aproape o nație cu trăsături aparte - prin comparație cu grecii din sudul Peninsulei Balcanice. Pe lângă greacă, urumii cunoșteau la fel de bine tătara (cei din Crimeea) și turca (cei din Georgia și Caucaz). După 1783, odată cu alipirea Crimeei la Rusia, urumii - preferând deja un dialect tătar - se vor strămuta mai cu seamă în regiunea Azov - dar și spre vest, întemeind orașe precum Herson și Mariopol. Războiul Crimeei (1853-1856) va face ca nu puțini urumi să se stabilească în Dobrogea, unde Urum și Uruma vor fi cunoscute mai întâi ca supranume, devenind mai apoi chiar nume”.
Almagiu - vânzător de mere
„Termen de origine turcă, folosit, în trecut, dialectal la noi, dar mai ales la sud de Dunăre, în Imperiul otoman. Almaci (a se citi almagi) - vânzător de mere, om de la deal, ori munte, ce mergea la câmpie, cu căruța, ca să-și desfacă marfa. Ajuns din supranume, nume de familie (Almagiev, în Bacani, Almagiu, la noi)”.
Aragiu - albina otomană
„Provine din îndeletnicirea de aragiu (stupar, prisăcar, apicultor). În turcă, arıcı (arâgı). Numire preluată din desele contacte cu turcii. Va deveni nume de familie în Balcani (Aragiev) și Dobrogea (dar și în restul țării). Din arı (tc.) - albină”.
Druță, Druc - Alexandru
„Diminutive. Din Alexandru. Cunoscute mai ales în Moldova (de asemenea, Druțu, Drucă). Ajunse nume de familie”.
Iacșa - micul Iacov
„Diminutiv al numelui de botez Iacov (întâlnit și ca Iacă, Iacul, Iacuș, Iacoș etc.). Astăzi, nume de familie, aflat în mai multe părți ale țării”.
„Cuvântul șpagă a fost folosit la noi pentru sabie/spadă, în presă, nu doar în secolul al XIX-lea, ci chiar în secolul al XX-lea”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„După 1880, firav, șpagă începe să fie întrebuințat și cu sensul de a cinsti/onora pe cineva, a oferi o sumă de bani (cel mai adesea unei autorități) pentru a depăși o situație/a obține o înlesnire”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Pe lângă greacă, urumii cunoșteau la fel de bine tătara (cei din Crimeea) și turca (cei din Georgia și Caucaz)”, Gheorghiță Ciocioi
„În limbile slave, vraja provine din vrag/vrăg - diavol, vrăjmaș, cel rău, potrivnic, înșelător”, Gheorghiță Ciocioi
„În trecut, Zmeu era un nume protector dat unui prunc ca să nu fie vătămat de balauri și șerpi (căci și el poartă nume de șarpe)”, Gheorghiță Ciocioi