Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Unele sintagme se potrivesc mănușă poporului nostru. Să luăm la puricat (altă formulare de poveste), de exemplu, expresia „a (o) zbughi” - cu înțelesul de „a o șterge”, „a pleca pe neașteptate”; „zbughi-o!” = „pleacă repede!”. Călăuzitor ne va fi, ca de fiecare dată, distinsul etnolog și traducător Gheorghiță Ciocioi: „Este un termen provenit în română din vechea slavă - «sbogom» -, păstrat și astăzi în limbile slave moderne - «zbogiem» - a se citi „zboghiem» (polonă), «zbogum» (macedoneană), «zbogam» (sârbă) etc. Înțelesul, în aceste limbi, ar fi de «rămas bun», «la revedere». A se compara cu latinescul «ad Deum» («adieu» - o despărțire uneori definitivă, după cum se poate constata, de pildă, din franceza standard, alteori temporară - așa cum apare în multe texte vechi ale limbii populare franceze)”.
Ad Deum, Adieu, Adio
Pe firul explicațiilor: „«S Bogom» (scris legat astăzi), formula de la despărțirea a doi oameni, se tălmăcește mot à mot prin «cu Dumnezeu». «Mergi cu Dumnezeu»/«umblă cu Dumnezeu» și «rămâi cu Dumnezeu» ar fi expresiile în forma lor «completă» întâlnite în textele slave. Un fel de «Dumnezeu să te ocrotească/păzească». O urare ce arată dorința noastră față de cel de care ne despărțim de a merge pe drumul său cu sprijinul și ajutorul lui Dumnezeu. «Sbogom»/«Zbogiem»/«Zboghiem» va căpăta, în timp, în română, înțelesul de «rămas bun» la plecarea rapidă și neașteptată a cuiva dintr-un anume loc - din motive adeseori inexplicabile -, despărțirea în cauză («du-te cu Dumnezeu»/«rămâneți» cu Dumnezeu) devenind «a o zbughi»”.
Bănuțul care desemnează sărăcia desăvârșită
Altă provocare: „a nu avea nicio para chioară”, construcție lexicală devenită astăzi «a nu avea niciun chior». Are cuvântul etnologul Gheorghiță Ciocioi: „Moneda turcească de argint numită para a circulat vreme de mai multe secole în Țările Române. De dimensiuni foarte mici, cunoștea adeseori devalorizări rapide. În lipsa unei salbe (de mahmudele, de pildă), paralele erau găurite și folosite de unele femei drept podoabă. O astfel de para, aproape fără vreo valoare - pe deasupra și «chioară» (găurită) - va ajunge să desemneze sărăcia desăvârșită”.
Cu arama pe față
Încă o curiozitate (satisfăcută): „a-și da arama pe față”: „Expresia a fost în legătură, inițial, cu circulația unei monede false. Prin multa întrebuințare, arama din care aceasta era turnată se ivea de sub metalul din care se pretindea a fi fost lucrată (cu mult mai prețios)”. Alta: „tarla”. „Este un termen împrumutat în română din limbile turcice, cel mai probabil din cumană. În turca veche: «tarıġlaġ» - loc în care sunt semănate felurite culturi, câmp. Derivat din verbul turcesc «tarıġla» - a semăna, a împrăștia semințe, cu sufixul I(g). În turca veche, «tar» = «a împrăștia». A se compara cu mongola: tara-/tarka = «a împrăștia», ori greaca veche: spérma /sporá = «sămânță»; speírō = «a împrăștia». Cu sensul de câmp: «tarıglagim» [Orhun Yazıtları, 754]; «tarlov» [Codex Cumanicus, 1303]. Șoarece de câmp - tarla faresi (tc.). Tot aici, o expresie românească: a o lua pe tarla = a bate câmpii”.
Cel care nu poate vedea
Dar cuvântul „chior” ce semnificații păstrează? „Este un termen intrat în românește din limbile turcice, cel mai probabil din cumană, preluat de acestea din medio-persană, unde kōr/kūr se tălmăcește prin «cel care nu poate vedea». Este prezent și în sogdiană cu același înțeles. Cea dintâi semnalare într-o sursă scrisă turcică în legătură cu spațiul românesc: Codex Cumanicus [1303]; în latină: caecus; în persană: χor (kör); în cumană: χozsis și kör. Diferențele orb/chior, în românește, vor apărea în decursul timpului”.
Să fie vioi, să freamăte de bucurie!
În continuare, un nume cu înțelesuri uitate: Șomănescu. Cum a apărut pe meleagurile noastre? Gheorghiță Ciocioi: „Este un nume răspândit mai ales în zona de deal a vestului Olteniei și în Banat. Cunoscut, tot acolo, și sub alte variante: Șoman, Șuman etc. Întâlnit atât în Serbia, cât și în vestul Bulgariei și Macedonia - Șumo, Șomo, Șoman, Șuman, Șomanov, Șumanov, Șumanovici, Șomanovici etc. La origine, este un nume sârbesc și macedonean (dialect, ultimul, în vestul Bulgariei, limbă în actuala Republică Macedonia), pornind de la termenul folosit de sârbi, bulgarii vestici, șopi și macedonenii slavi (dar și în slavona de redacție sârbă ce a circulat la noi) pentru «pădure» - «șuma»/«șoma»”.
Terminația românească „escu”
În completare: „Numele se poate referi la persoane provenite din sate de pădureni, ori întemeiate de nobili/boieri cu numiri precum cele semnalate anterior, etnia lor putând fi una pur românească - înscrisurile de cancelarie slavă traducând cel mai adesea numiri de ape, locuri, persoane etc. de la noi. Totodată, la sud de Dunăre, numele de Șumo/ Șomo din care derivă nu puține nume de botez și de familie, era un nume-urare dat unui prunc, cu înțelesul de: să fie vioi, să freamăte de bucurie, să se miște și să meargă înveselind pe cei apropiați, să fie plin de viață precum codrul verde. Prin primirea terminației românești, Șuman/Șoman, Șomanov vor deveni Șomănescu”.
Fuga-n lume cu bocceluța
Cuvântul „boccea” ce conotații poartă? „Este un termen folosit mai ales cu sufix diminutival - «bocceluță», adeseori în sens figurat. Bocceaua este, de fapt o pânză, basma, șal etc. în care sunt așezate mai multe lucruri/obiecte mărunte. Aceasta este legată strâns cu cele patru colțuri ale sale, fiind purtată în spate, la umăr ori pe braț. La origine, termenul este unul turcesc (boğça - în turca otomană; astăzi - bohça). Este format din cuvântul vechi turcesc «boġ» + sufixul «ça»). «Boġ», ca verb, în turca veche are înțelesul de «a strânge», «a strangula»”. Mai mult: „Pânza înnodată cu putere la colțuri - boğça-ua - era des folosită în drumurile turcilor nomazi. Cea mai veche consemnare a termenului dat: Kashgarî, Divan-i Lugati't-Türk, 1073”.
Vulcan/Vulcănescu - misterul lupilor
„Vulcan și Vulcănescu sunt nume binecunoscute în cultura română. Fără vreo legătură cu formațiunea geologică ce dă uneori fiori în unele părți ale lumii (vulcanul). Numele este la origine unul slav - Vălkan (din Vălko/Vâlku - Lup). Sub influență latinistă, scris (și) Vulcan” - ne-a mai lămurit etnologul Gheorghiță Ciocioi. Altceva? „Este, de asemenea, un nume considerat protector în Balcani și la nord de Dunăre, dat pruncilor nu întotdeauna în cinstea Sf. Mc. Lup (prăznuit pe 23 august), ci având semnificația: «să nu fie vătămat de lupi (căci și el e lup)». Maghiarii vor traduce numele românesc prin Farkas”. Nume de botez răspândit în trecut în Bulgaria, România, Macedonia, Vulcan/Vulcănescu s-a menținut astăzi ca nume de familie”. Vâlcea/Vălcea este tot o formă a numelui Vălko/Vâlku (după modelul: Urs - Ursea, Stârc - Stârcea, Cuc - Cucea etc.)”.
Cogeamite: de la bătrân respectat, la namilă
Ultimele mențiuni sunt relaționate cu termenul „cogeamite”. „Întrebuințat și sub formele «cogemite», «gogemite», «coșcogeamite» etc. - a urmat Gheorghiță Ciocioi - este un cuvânt intrat în limba română din turcă. În Balcani, va cunoaște influența bulgarei și sârbei, terminația - în «si» - din unele dialecte ale limbii turce de la sud de Dunăre contribuind hotărâtor la «construcția» termenului în forma cunoscută”. Mai exact? „«Kocamsi» (a se citi «cogeamsi» în tc.), cu înțelesul de mare, «ditamai», «foarte mare» provine din «koca» («cogea»), «kocaman» («cogeaman») - foarte mult, foarte mare, uriaș - cu sensul inițial de om mare, respectat, bătrân. Provenit din persană, «koca» («cogea») avea în această limbă înțelesul de om mare, stăpân, «senex», «vetus». Dar și de «maritus» - stăpân, «mai mare» al soției, cap de familie”. Încă un amănunt: „Gogea Mitu, cel mai înalt pugilist din istoria boxului, își datorează numele de scenă termenului cogemite/gogemite”.
„«A o zbughi» este un termen provenit în română din vechea slavă - «sbogom» -, păstrat și astăzi în limbile slave moderne - «zbogiem» (polonă), «zbogum» (macedoneană), «zbogam» (sârbă) etc.”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„«S Bogom» (scris legat astăzi), formula de la despărțirea a doi oameni, se tălmăcește mot à mot prin «cu Dumnezeu»”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Moneda turcească de argint numită para a circulat vreme de mai multe secole în Țările Române. De dimensiuni foarte mici, cunoștea adeseori devalorizări rapide”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„În lipsa unei salbe (de mahmudele, de pildă), paralele erau găurite și folosite de unele femei drept podoabă. O astfel de para, aproape fără vreo valoare - pe deasupra și «chioară» (găurită) - va ajunge să desemneze sărăcia desăvârșită”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Bocceaua este, de fapt o pânză, basma, șal etc. în care sunt așezate mai multe lucruri/obiecte mărunte”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
