În pripa primelor explicații girate de etnologul Gheorghiță Ciocioi - Slavici (nume celebru la noi grație romancierului, nuvelistului și jurnalistului Ioan Slavici, născut în 18 ianuarie 1848 și mort într-o zi de august, 17, a anului 1925): „Numele de Slavu (și derivatele acestuia), în românește, nu are vreo legătură cu popoarele slave, românii folosind termeni precum șchei în cazul dat. Bulgarii sunt știuți și ei ca sârbi la noi, rușii ca muscali etc. De aici numele cunoscute tuturor (Sârbu, Muscalu etc.). Slav intră adeseori în nume vechi slave compuse (Dragoslav, Radoslav, Negoslav etc.), cu referire la glorie, slavă, fiind întâlnit apoi în unele prescurtări ale acestora, ori separat, atunci când e vorba de cineva cu o anume reputație într-o comunitate.”
Cântă privighetoarea (bulgară)
„Dincolo de aceste numiri - a urmat specialistul -, mai există și alte înțelesuri ale termenului dat, ori cuvinte apropiate ca formă, cu care slav pare a se confunda. Pe scurt, începând cu numele bulgăresc Slaveikov, al cunoscutului poet și publicist bulgar Petko Raciov Slaveikov (1827-1895)… Slaveikov e un pseudonim, luat după un vestit supranume turcesc în epocă - bülbül (privighetoare). În traducere bulgară: slavei.
Sârbi la Șiria
Pe îndelete: „Numele bulgăresc al privighetorii (slavei) e același în bună parte din Serbia, chiar dacă sârba folosește astăzi literar termenul slavui (slavúj) pentru această pasăre. Slàvić, Slavìček sunt însă nu doar derivate (populare), ci și porecle în Serbia (pentru persoane care cântă precum o privighetoare). În timp, devenite nume de familie. Cum Ioan Slavici, la Șiria, a avut o ramură a familiei de origine sârbă, de la care a păstrat numele (au existat mai multe familii sârbești în localitatea majoritar românească, în timpul Imperiului Austriac), deloc greu de înțeles tălmăcirea numelui. Tot în vestul țării, se mai păstrează și astăzi numele de familie Slavei (privighetoare), la urmașii vechilor băjenari bulgari catolici de la sud de Dunăre.”
Pe filieră greco-turcă
Următoarea taină (împărtășită)? „A se da în stambă”: „Fără vreo legătură cu țesăturile imprimate (stamba). Cu sensul de a-și da în petic, a arăta lumii partea rea, necunoscută, a crea un fel de spectacol de prost gust. Termen intrat în română pe filieră greco-turcă, din italianul stampa (pronunția, deși cuvântul este unul apusean, era una orientală, la fel ca în cazul alternanței b/p - la pichet/bechet).”
În gura lumii
Pe aceeași linie: „Astfel, fraze precum tălmăcindu-vă pe limba românească, s-au dat în stambă (a.1765), ori s-au dat la stamba tipografiei bisericești (a.1785) - DLR - au înțelesul de au intrat în teascuri/la tipar/la imprimat. În 1896, în Familia, de pildă, citim: Dar îmi găsesc beleaua, cu cine crezi? Cu Presa. Şi din senin îmi toarmă şi mie o ditirambă Şi-aşa pe negândite mă pomenesc în stambă. Așadar, prezența în presă, datul la ziar (în stampa, it/stambă), intratul în gura lumii, printr-o anumită întâmplare, a fi știut de toți era sensul corect, la început, al expresiei în cauză. Mai nou, datul în stambă se petrece, e drept, mai ales la televizor. Tot presă, fără doar și poate.”
Măgari greu de încălecat
În completare, un termen dinspre sofisticata Persie - herghelie: „Este un cuvânt persan (χargale), ajuns în română prin intermediul limbii turce (hergele). În persană, χargale are înțelesul de măgar (χar) încă nefolosit la lucru, sălbatic, de turmă (gale). În timp, hergele, în turcă, va căpăta sensul de măgari sau cai neobișnuiți a fi călăriți ori să poarte poveri, să fie înhămați, ce sunt conduși în turmă (Şemseddin Sami, Kamus-ı Türki, 1900).”
Bastardul din pânza de bumbac
Alt cuvânt cu înțeles uitat (era să scriu neștiut) - melez/malezu(u): „Termen folosit de sârbi, bulgari, macedoneni, români. Împrumutat din turcă - melez (provenind din persană - malas). Cu înțelesul de copil din părinți cu naționalități diferite, familie cu un astfel de copil (melezu/malezu), descendență mixtă, bastard. Sensul inițial: țesătură din amestec de mătase cu bumbac. În Balcani, ajuns chiar nume de familie (Melezov, Melezanov etc.).”
Un om nerușinat
Dar „parșiv”? Ce conotații poartă acest cuvânt? „Este un termen împrumutat din limbile slave (aflat aici într-o formă apropiată de română - parșivîi, parșiveț etc. -, dar și ca înțeles). Inițial, părșo/părșu (un supranume ajuns chiar nume de familie în Balcani - Părșev, Părșovski etc.). Părșo erau numiți oamenii cu părșei pe chip/cap/piele, ori cu obiceiuri rele, josnice. Dar mai cu seamă măgarii și caii ce sufereau de părșei. Părșe/părșei (bg.) se tălmăcește prin crustă - formată la infecția pielii (impetigo). Pe scurt: piele de măgar (cu mâncărimi), măgar râios, o persoană slută sufletește, un om nerușinat, dizgrațios, cu caracter josnic.”
Crucea lui Alipie
Dar (numele de așezare) Lipia de unde ne-a parvenit? „Lipia este o localitate din județul Ilfov. În trecut, moșie a Căldărușanilor, locuitorii așezării lucrând pe pământurile mănăstirii - situate la crucea lui Alipie (mai târziu, moșia Lipia). Cel mai probabil numire luată după un stareț al mănăstirii. Altfel, numele de Alipie e întâlnit destul de des la Căldărușani, însuși Sf. Antipa de la Calapodești, adăstând o vreme aici, va primi numele de Alipie (se numea Alexandru). Lipă, Lipiana, Lipia sunt cunoscute la români și bulgari, în trecut, ca derivând din Alipie, Alipia.”
„Lipienii”
Mai mult: „Exemple de fantasmagorii însemnate în unele monografii de astăzi legate de așezare: «În secolul al XVIII-lea locuitorii acelei aşezări munceau pe o moşie ce aparţinea de mănăstirea Căldăruşani, iar aceştia primeau ca răsplată pe zi, pentru activitatea desfăşurată, o pâine în formă de lipie. Acei localnici erau numiţi, atât de cei din partea locului cât şi de cei din împrejurimi: lipieni. Lipienii au fost oameni harnici şi pricepuţi la toate: la muncile agricole, la pescuit, în lacurile din zonă, la treburile gospodăreşti». Lipienii au cunoscut însă lipia abia în anii navetei lor la București.”
Telemea, forme de brânză
Toți am auzit de expresia brânză-telemea (sau măcar am gustat produsul), dar aveam oare habar de rădăcinile ei lingvistice? Etnologul Gheorghiță Ciocioi ne elucidează: „Este o brânză preparată din caș, păstrată în bucăți tăiate la saramură. Termenul este preluat de români de la popoarele turcice (teleme, tc.). În persană (deleme), dar și în mongolă (delgemek) cuvântul are înțelesul de brânză la formă / tavă, cu referire la tiparul brânzei, tăiată cel mai adesea în bucăți dreptunghiulare.”
„Slàvić, Slavìček sunt însă nu doar derivate (populare), ci și porecle în Serbia (pentru persoane care cântă precum o privighetoare).”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„În vestul țării, se mai păstrează și astăzi numele de familie Slavei (privighetoare), la urmașii vechilor băjenari bulgari catolici de la sud de Dunăre.”, Gheorghiță Ciocioi
„Herghelie este un cuvânt persan (χargale), ajuns în română prin intermediul limbii turce (hergele). În persană, χargale are înțelesul de măgar (χar) încă nefolosit la lucru, sălbatic.”, Gheorghiță Ciocioi
„Parșiv este un termen împrumutat din limbile slave (aflat aici într-o formă apropiată de română - parșivîi, parșiveț etc. -, dar și ca înțeles).”, Gheorghiță Ciocioi
„Lipă, Lipiana, Lipia sunt cunoscute la români și bulgari, în trecut, ca derivând din Alipie, Alipia.”, Gheorghiță Ciocioi