Semnificația demnității s-a completat însă în zorii democrației, în joc fiind nu numai prestigiul, ci și comportamentul oamenilor unul față de altul.
Putem însă delimita mai strict noțiunea și spune că, în societatea modernă, demnitatea este acea calitate a persoanei umane ce constă în ansamblul însușirilor care o fac om, care vin din unicitatea ființei și solicită respect. La originea acestei abordări se află viziunea biblică, anume, aceea că omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. El este înzestrat cu demnitate aparte printre ființe, iar libertățile și drepturile sale fundamentale derivă din aceasta.
Cât s-a rămas la demnitate în viața oamenilor este de discutat în condițiile de azi. Trăim în societăți cu telos-uri diferite – tehnologice, economice, sociale, politice, morale. Unele au și relativizat importanța demnității. Bunăoară, telos-ul politic actual mulți îl consideră „lupta democrației contra autoritarismului” lansată de Karl Popper, care, în fapt, antrenează, paradoxal, slăbirea democrației și secundarizarea demnității.
Teza mea în dezbaterile privind direcția de luat în acest context este acea a revenirii la înțelegerea modernă a libertății și dezvoltarea libertății prin cooperare democratică și respect al demnității (A. Marga, Emanciparea României, 2023). Numai astfel „societățile organizate”, pe baza libertăților individuale sau pe oricare altă bază, ale timpului nostru vor putea fi smulse din crize și transformate în „societăți ale demnității”.
În sprijinul cultivării demnității umane se pot invoca, înainte de toate, prevederi constituționale din state actuale. În Preamble to the Declaration of Independence (1776), ce stă la baza Constituției SUA, se scrie că „toți oamenii sunt creați egali, că ei au fost înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre care se află Viața, Libertatea și urmărirea fericirii”. În Grundgesetz Deutschland (1949) se scrie: „Demnitatea omului este de neatins. A o respecta și a o proteja este obligația oricărei puteri a statului”. La Constitution espagnole (1978) recunoaște „la dignité de la personne, les droits inviolables qui lui sont inhérents, le libre développement de la personnalité, le respect de la loi et des droits d’autrui”. Reglementări constituționale ale Franței prevăd „le principe à valeur constitutionnelle de sauvegarde de la dignité de la personne humaine contre toute forme d'asservissement et de dégradation”.
Se observă că demnitatea umană este pusă în actele constituționale amintite în fața oricăror alte considerente privind omul. Ea este luată ca principiu al ordinii de drept.
În România, Constituția (1992) spune: „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989”.
Eu cred că va trebui întărit constituțional (cum a făcut și Franța, la un moment dat) și la noi caracterul de principiu al demnității umane. Aceasta din două rațiuni. În ordine istorică, recunoașterea demnității omului este suportul libertăților și drepturilor fundamentale ale individului și cetățeanului. Considerarea demnității umane ca principiu al ordinii de drept ferește de dizolvarea respectului între oameni – care a rămas un pericol, cum se observă ușor. De pildă, mulți nu înțeleg nici azi că cineva, inculpat sau condamnat, rămâne, totuși, cetățean al țării, decidenții nu mai consultă cetățenii în adoptarea deciziilor ce le angajează soarta, iar demnitatea unor persoane este strivită de abuzuri birocratice și sărăcie.
Demnitatea se manifestă în interacțiunile dintre oameni și dintre instituții și oameni. Ceea ce un om face sau nu face poate fi demn sau nedemn. Ceea ce cineva îi face poate fi de asemenea demn sau nedemn. Există și abordare de sine care poate fi demnă sau nedemnă. Cei ce conduc îi pot trata în chipuri diferite pe ceilalți. Societatea însăși poate deveni subiect al demnității sau a lipsei ei.
Dacă vrem să repunem în mișcare demnitatea ca exigență juridică și, în fond, a vieții în societate, cel mai important astăzi este să conștientizăm situațiile în care demnitatea umană este atacată. Din nefericire, ele sunt numeroase.
Sunt la această oră codificări morale ale demnității umane („Respectă-ți partenerul ca pe tine însuți!” din contractul de căsătorie), dar avem firave codificări juridice. Abia în Franța s-au făcut câțiva pași spre codificarea juridică din punctul de vedere al apărării demnității umane a unor domenii. În față a stat, explicabil, reglementarea demnității umane în sfera bioeticii, începând cu întreruperea de sarcină: când se poate ea face fără a atinge viața altuia?
Desigur că bioetica pune azi și alte întrebări grave privind demnitatea umană. Când rezultatul fecundării ovulului de către spermatozoid poate fi socotit ființă umană ce trebuie protejată? Mai adânc se pune întrebarea: cine răspunde de caracterele cu care este înzestrată o ființă rezultată din laborator? La celălalt capăt al vieții, se pune întrebarea: cine are dreptul să dispună spitalizarea forțată a cuiva sau să curme viața lovită de o boală incurabilă?
Provocările la adresa demnității umane acoperă însă domenii variate ale vieții actuale. De pildă, în viața cotidiană, cel marcat de un handicap este privit de unii cu desconsiderare, nu cu solidaritate deplină. Mulți nu îl iau pe omul care a greșit la un moment dat ca pe un egal al lor. În domeniul profesional, impostorul care pretinde că este competent, atacarea valorilor de către neisprăviți, răsturnarea ierarhiei valorilor sunt încălcări ale demnității. În economie, unele bănci și firme storc banii din munca angajaților și scot perseverent din țară profitul obținut. Pe plan social, când decidenții recurg la ținerea în mizerie și ignoranță a oamenilor, este încălcare a demnității altora. La un consult medical, uneori medicul tratează nu bolnavul, ci funcția în societate a pacientului. Uneori oamenii sunt tratați ca și clienți, cărora li se cer favoruri, nu ca oameni. În comunicare, recursul la sofisme – ad hominem, care înlocuiește discuția despre o teză cu cea despre calitățile sau defectele susținătorului ei, ad populum, care face înlocuirea cu cea despre mulțimea care acceptă o teză, non causa pro cauza, care ia un raport de succesiune ca raport de cauzalitate – este nedemn în orice direcție. La alegeri, manipularea votului cu distribuirea de avantaje și produse în ajun, desconsiderarea unor categorii, preferința pentru candidați manipulabili, minciuna electorală, fraudare electronică țin de încălcarea demnității. În mediul natural – distrugerea tradițiilor, otrăvirea hranei, distrugerea ambientului natural. În mass-media, distribuirea de informații false, luarea războiului ca scuză a minciunii, distribuirea de falsuri pentru a discredita persoane încalcă demnitatea oamenilor. În viața politică, încălcarea Constituției, neconsultarea democratică în chestiuni esențiale, participarea la reuniuni fără a da raportul în fața celor care te-au ales sunt exemplele unei astfel de încălcări. Discursul politic cu promisiuni nerealiste demagogia, propaganda falsă se adaugă. Individul în funcții publice care se laudă („v-am adus miliarde”), demnitarul care folosește avioane scumpe în pofida sărăciei populației pun capac încălcărilor de demnitate. În dreptul penal, rămâne tratare nedemnă privarea de libertate a omului în vederea unui proces penal. Se adaugă tratarea celui inculpat deja ca vinovat, apoi a celui condamnat ca mai puțin decât un om. În dreptul internațional, se încalcă demnitatea înlocuind dreptul istoric al comunităților cu aranjamente sau convenții care-l ignoră. În relații internaționale, terorismul, falsificarea realității, furtul de tehnologii, denigrarea rivalului, cinismul sunt străine de demnitate. În războaie, crimele de război, omorârea de inocenți, executarea de prizonieri sunt exemple maxime de încălcare a demnității.
Mai recent, statisticile medicale atestă în unele țări două fapte tulburătoare. În primul rând, efectivul de morți în urma pandemiei 2021-2023 a crescut semnificativ mai mult decât în alte perioade comparabile ale istoriei. În al doilea rând, este în creștere semnificativă mortalitatea în rândul celor care s-au vaccinat conform recomandărilor oficiale. Pe cele două fapte, în diferite țări, inclusiv în România, s-a format curentul de opinie al celor care consideră că demnitatea umană a fost încălcată grav, posibil fără precedent în istorie, printr-o vaccinare cu țintă nemedicală, pe scară mare, de către autorități ascunse și preocupate să regleze creșterea de populație din anii noștri.
Argumentul statistic nu este, firește, totul. Ar fi grav și dacă un singur om ar fi fost jertfit prin vaccinare proiectată să reducă populația. Dar și acest argument dovedește că în dependențele enorm sporite ale vieții umane în epoca globalizării, încălcările demnității umane iau o amploare necunoscută înainte.
În zilele noastre, sunt și situații care încalcă demnitatea umană chiar pe fondul raporturilor bazate pe libertăți și drepturi fundamentale ale oamenilor din societăți cu vechi exercițiu democratic. Îmi vin în minte observațiile a doi filosofi americani de azi. Matthew Crawford a sesizat că individul se pliază deseori destul de voluntar la opinia ce se cere. El vrea să fie ca ceilalți, preferând falsa aliniere la cei din jurul său riscului opiniei proprii. Michael Sandel a observat cât de fals se invocă meritul și, cu aceasta, o falsă meritocrație, în admiterea la principalele universități, începând cu Harvard, după ce la admitere sunt favorizați din capul locului copii de alumni, fiii și fiicele sponsorilor universității și cei cu note mari după ce toți s-au bucurat de cu totul alte condiții de viață și pregătire, venind din familii bogate.
Acestea fiind spuse, văd cinci surse ale cazurilor de nedemnitate. Este vorba de carențele educației, dominația, comercializarea, politizarea, incultura.
Desigur, carențele educației își spun cuvântul pe toată suprafața acțiunilor persoanelor. Gesturi nedemne se ascund însă și sub formule de aparentă civilitate – de pildă, invitarea la toleranță față de un vorbitor fără să se spună explicit că ceea ce spune el nu are legătură cu subiectul pus în discuție.
Dar și mai mult își spune cuvântul dominația în relațiile dintre oameni – adică exercitarea unei relații de putere (economică, militară, socială, culturală etc.) asupra altora. Prin dominație se instalează raporturi ierarhice ce trec repede în acțiuni de disciplinare a celorlalți.
Comercializarea a ceea ce nu este comercial generează azi acțiuni nedemne pe o largă suprafață: a vinde tineri și tinere pentru sex sau organe; a cere favoruri sexuale contra servicii; a favoriza un candidat la un post contra bani; a condiționa tratarea medicală la un serviciu asigurat, contra bani. Michael J. Sandel (What Money Can’t Buy. The Moral Limits of Markets, Penguin, London, New York, 2012) dă abundent exemple de marketizare a ceea ce nu este marketizabil și ating demnitatea: taxe pentru imigrare puse celor doritori; crearea de benzi pe autostrăzi pentru ca cei care plătesc în plus să nu stea la coadă; folosirea de mame surogat pentru a putea fi liber de sarcină; plata dreptului de a emite carbon în atmosferă; plata pentru a scăpa de obezitate etc. Cunoscutul consilier prezidențial spune că trăim „triumfalismul pieței”, încât se trece de la „economia de piață” la o „societate de piață”, cu tot ceea ce implică aceasta pe planul încălcării demnității umane. Umanitatea omului este făcută dependentă de piață.
Politizarea dincolo de viața politică generează și ea acțiuni nedemne. Mai ales în situația în care politica a devenit recent din nou subsistem conducător de evoluție, iar pe fondul democratizării și cu echilibrul de azi se câștigă majorități subțiri, încât lupta pentru fiecare vot este acerbă. Recursul la manipulare, condiționare și fake news a devenit deja a doua natură a politicii actuale.
Incultura încoronează forțele generatoare de acțiuni nedemne. Nu este vorba numai de scăderea printre tineri a cunoștințelor despre societate, de proliferarea fragmentarismului și de decapitarea de viziuni în cazul multor oameni. Este vorba de ceva mai mult, anume, de bagatelizarea a însăși maximelor de la baza culturii în care suntem – cu străvechiul ei Decalog și deviza „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”.