Ponderea împrumuturilor acordate menajelor a atins un maxim de 53% din totalul creditului.
Şi e simplu de ce. Creşterea preţurilor i-a făcut pe cei ce aveau încă un nivel de îndatorare permisiv să-şi mărească puterea de cheltuire în paralel cu reducerea celei de cumpărare, şi aşa apare şi motivaţia pentru noi norme de creditare.
Iar în contextul în care retail-ul este motorul creşterii creditului, nu corporate-ul, e justificată poziţia băncii centrale de a nu majora dobânzile.
În lipsa restructurării, e indicată deprecierea leului, care să stimuleze creşterea productivităţii, în niciun caz să se îngreuneze business-ul pe seama măririi costurilor cu împrumuturile.
Revenind la scumpiri, realizate în vederea obţinerii de venituri mai mari la buget, măsura nu sprijină convergenţa reală necesară obiectivului invocat de guvern: adoptarea euro.
Din păcate, când e administrată sărăcia, consumul virează “la negru”, banii care circulă în afara băncilor sunt din ce în ce mai mulţi, fiindcă nu doar ponderea creditului acordat populaţiei e la nivel record în total împrumuturi, ci şi a numerarului în masa monetară, în ciuda măsurilor administrative de reducere a plăţilor cu cash şi a „dreptului” de a primi bon fiscal, cu tombolele aferente.
Explicaţia pentru care statisticile arată răcirea economiei e că dacă o parte din consum virează în sfera neînregistrată, dinamica PIB se măsoară doar pe baza cererii rămase în economia la vedere.
Evoluţia ne duce cu gândul, desigur, la calitatea managementului. La episodul anterior, când a fost finanţată populaţia în dauna companiilor, am zis că managementul a identificat greşit secvenţa, deoarece firmele oferă un raport cost-beneficiu mai bun. Dar se pare că avem o problemă cu managementul nu doar în bănci, ci ca întreg, în special cu cel guvernamental, care, în loc să permită gestionarea productivităţii şi a creşterii ofertei, ca să apară bunăstarea, girează administrarea sărăciei, fapt trădat de refugierea consumului în economia subterană şi extensia numerarului.