Nu mai este multă vreme până când Biroul electoral central va anunța primele rezultate ale Referendumului pentru redefinirea familiei. Rezultatul este, de acum, previzibil și nu cred că sunt șanse să se schimbe, peste noapte, precum la alegerile prezidențiale din 2009. Drept pentru care unii au și găsit vinovatul: cetățeanul! Mai precis, acea categorie de cetățeni care, prin neparticipare, au dovedit că le lipsește spiritul civic și și-au manifestat dezinteresul pentru consultarea democratică a tuturor românilor cu drept de vot. Sincer să fiu, este și pentru mine o mare dezamăgire să văd că bravii conaționali l-au luat în brațe pe „nu mă interesează” sau pe „cu sau fără votul meu, tot așa rămâne”, chiar dacă nu exclud posibilitatea ca mâine-poimâine să îi aflăm în fruntea protestelor de stradă pe absenții de ieri și de azi.
Aceasta este,însă, doar o față a lucrurilor. Fiindcă, dacă este să spunem lucrurilor pe nume, adevărata explicație ține de modul mai mult decât superficial, absolut neprofesionist, în care a fost gândită strategia de propagandă în perioada premergătoare referendumului. Atunci când opinia publică trebuia să fie edificată atât asupra efectelor pozitive ale aprobării redefinirii Constituției, cât și în ceea ce privește consecințele nedorite ale respingerii. Evident, în cazul în care ar fi fost vorba să existe o asemenea strategie!
Știu, de pe acum, că vor sări ca arși puritanii politico-ideologici și mă vor acuza că am nostalgia „agitprop-ului”. Le reamintesc, însă, faptul că Papa Grigore al XIII-lea a instituit „Congregatio de Propaganda Fide”, organism însărcinat cu promovarea doctrinei creștine și contracararea protestantismului și care, în perioada pontificatului Papei Clement a VIII-lea, va fi instituit organism permanent al Vaticanului.
În principal, activitățile de propagandă au o dublă menire:a)una persuasivă, de a convinge un public țintă de valabilitatea și de oportunitatea unor demersuri, declarații sau decizi și b) una desuasivă, de a combate teze sau acțiuni contrare, determinând cât mai mulți oameni și cât mai multe colectivități de falsitatea și de pericolul public pe care le implică acceptarea și promovarea acestora. Pornind de aici, se poate discuta „dacă” și „cum” a fost gândită și pusă în fapt o asemenea strategie de informare preventivă a opiniei publice privind oportunitatea revizuirii articolului 48 (alineatul 1) din Constituția României. Un argument foarte serios, în acest sens, fiind acela că solicitarea de revizuire a Constituției venea din partea Coaliției pentru familie, adică din partea societății civile și nu din partea unei formațiuni politice, fiind primul asemenea demers din decembrie 1989 și până azi. Din păcate, o asemenea preocupare a fost activată numai după ce promotorii mesajele comunității LGBT au ieșit la atac și au reclamat „discriminarea” și ,„încălcarea drepturilor și libertăților democratice’’ de către formațiunile politice de la care s-a primit, în Parlament, votul pentru legea menționată. Este clar ca bună ziua că LGBT și susținătorii lor au furat startul, recurgând la un procedeu pe care tehnicile propagandei îl denumesc „dezinformare preventivă”. Declanșând, în acest fel, o cascadă de acuze neîntemeiate și de „ură la comandă” (termen uzual din vocabularul tehnicilor de propagandă și de contra-propagandă) împotriva promotorilor și susținătorilor sus-menționatei legi și vădind o maladivă obsesie pentru partidele coaliției majoritare, ca și pentru canalele media care s-au situat pe o poziție realistă, constructivă. Postul „Antena 3” și „jurnalul.ro” aflându-se , și de această dată, în frunte.
Dar, fie și dacă s-a ajuns la situația în care trebuiau date replici categorice „dezinformărilor preventive’’, nu cred că era totul pierdut. Dar numai în condițiile în care strategii de comunicare ai campaniei pentru susținerea Legii de revizuire a Constituției ar fi apelat la specialiști din trei discipline-cheie: dreptul familiei, sociologia familiei și psihologia socială. Domenii care beneficiază, la noi, de aportul unor redutabili specialiști. Din păcate, cu excepția științelor dreptului, asemenea persoane competente nu au fost invitate în dezbaterile publice și nici în cele televizate. Așa încât, la discuțiile s-au purtat între reprezentanți ai mediului politic, parlamentar și cei ai lumii justiției, au lipsit opinii avizate asupra implicațiilor sociale și consecințelor adoptării sau neadoptării revizuirii Constituției.
Afirm toate acestea cu mult regret fiindcă, sunt convins, că prezența în dezbaterea publică, în mod deosebit la cele televizate, a unor specialiști în acest atât de important domeniu care este sociologia familiei ar fi adus un plus de credibilitate opiniilor profesioniste exprimate de juriști și de unii reprezentanți ai mediului politic și ai legislativului.
În fine, dar nu în ultimul rând, nu ar strica să știm dacă, înainte de a fi lansată ideea referendumului, a existat un studiu de fezabilitate, adică unul privind nivelul de așteptare publică pentru acest demers, în măsura în care el era unul dezirabil pe agenda actualității publice. Au fost, după cum bine se cunoaște, sondaje de opinie privind intenția de a merge la vot, ca și asupra posibilelor opțiuni pro, contra sau abțineri. S-a omis, însă, un adevăr esențial, enunțat de către Gustave le Bon, autorul foarte actualului tratat despre ,,Psihologia mulțimilor’’:,,Printre caracteristicile mulțimilor mai trebuie menționate credulitatea lor fără margini, sensibilitatea lor exagerată, imprudența și incapacitatea lor de a se lăsa influențate de raționament’’.După care, Gustave le Bon conchide:,,Afirmațiile, molipsirea, repetiția și prestigiul constituie aproximativ singurele mijloace de a le convinge’’.
Lipsind acest exercițiu de marketing politic și neexistând o strategie adecvată de persuadare a diverselor categorii de cetățeni, decizia de a organizare referendumului nu rămâne decât una pe care înțelepciunea strămoșească a numit-o ,,marea greșeală de a-ți lua dorințele drept realitate’’.
Categoric, are mare dreptate Marius Pieleanu atunci când spune că ,,referendumul va fi un eșec’’. Dar, mă grăbesc să adaug,este un eșec nu numai al unor persoane sau partide, ci, în primul rând,un eșec al unui mod de a gândi și de a face politică!