- Jurnalul: Hei, Silvia, felicitări pentru „Noaptea nu uită” (Editura Humanitas, 2024), o poveste tonică ce mi-a mers la inimă. Am vrut să te întreb aici, la începutul acestui schimb de gânduri, cine ești tu, cum ai ieșit din lumile construite de alții pentru a te întoarce spre tine, dar apoi am dat peste spovedania crescută din experiența operației pe cord deschis (aveai 27 de ani, o fetiță de 1 an, un soț și cel puțin două inele), am citit-o, am lăcrimat - uite că nu mi-e rușine s-o spun/scriu - și m-am pomenit că mirările mele, risipite, nu-și mai au rostul. Și totuși (nu scriem doar pentru noi), cum ai reușit, Silvia, să mergi doar încotro-ți zice inima? Cum ți-ai găsit libertatea, inclusiv pe aceea de a scrie neîngrădită de cutume, șabloane, dogme, tabuuri etc.?
- Silvia Dumitru: În primul rând, mă bucur să începem discuția cu o doză sănătoasă de masculinitate vulnerabilă din partea ta. Mulțumesc că mi-ai citit eseul din DOR, mulțumesc că l-ai trăit și mulțumesc că mi-ai spus asta. Silvia de la 35 de ani e altcineva față de Silvia de la 27 de ani sau cea de la 22. Am ales aceste vârste pentru că au fost cumpene în devenirea mea. În fiecare dintre aceste momente, m-am oprit să-mi pun niște întrebări despre cine sunt, pentru că nu eram foarte sigură. Sună simplu - să te cunoști pe tine. Dar nu e și mă tem că nu devine niciodată. Pentru că suntem făcuți din schimbare, totul e în continuă transformare. E nevoie de multă prezență, curiozitate și curaj să rămâi constant curios față de cum te schimbi. Eu am avut și am acel curaj. Dacă vorbim despre decizii raționale și decizii luate din capul pieptului, acel instinct, gut feeling, aș putea zice că am mers unde-mi zice inima pentru că nu mai puteam să merg unde mă împinge capul. Dacă ai un cap care te duce în locuri negre, trebuie să asculți de inimă, pentru că ea știe să se mai bucure și să ia oamenii ca atare.
Un act de curaj și rebeliune
- Ce ne-am face fără inimă…
- Așadar, la mine, libertatea a apărut ca o ultimă formă de putere, un ultim zvâc, atunci când mă scufundam la mii de leghe sub mări. Parcă eram într-un joc, un supererou strâns de pereți la mijloc. Libertatea, da, înseamnă să spargi pereții pentru că vrei să respiri. E un act de curaj și rebeliune. Iar scriitura din „Noaptea nu uită” este fix asta - cum să iei bucăți din identitatea ta, să le smulgi din corp, să le analizezi sub o lupă mare, să ții ce e al tău, să dai la gunoi ce porți din partea altora, să înveți să-ți aparții. Este, în esență, o poveste despre speranță.
Despre libertate
- Înțeleg că scrisul eliberează, nu? - dar tu te simți acum complet liberă? Ce te leagă, ce te dezleagă de Mara, de pildă? La un moment dat, mama va fi nevoită să-i dea drumul fiicei… Ce te apropie, ce te îndepărtează de oameni, de animale, de cărți, de muzică, de români, de România?
- Ah, da, scrisul eliberează, e o portiță magică spre Narnia, dar adevărul este că nu sunt complet liberă. Nu încă! Am descoperit că procesul este continuu - mai strângi o piuliță, mai cade un rulment. Când crezi că te-ai prins cum e cu viața, mai vine un test. Libertatea este un plan de acțiune al minții noastre - noi cu noi, nu știu câtă treabă are cu cei din jur. Cu cât ești mai capabil să stai cu tine, cu părțile curate, triste, egoiste, speriate din tine, cu atât ai mai multe șanse să treci într-o zonă de asumare a sinelui. De Mara mă leagă însăși viața - ea a fost motivul meu să continui. Motivul pentru care mă lupt să devin un om mai bun, o mamă suficient de bună, o prietenă care știe să se schimbe odată cu ea. Purtăm în noi binele și răul deopotrivă. De aceea, diferența între oamenii buni și răi, oamenii închiși în colivii și cei liberi nu constă în vreo putere ascunsă sau dar divin. Este mereu vorba despre alegeri. Aleg să dau curs părților bune din mine și să le țin sub control pe cele negre. De restul oamenilor mă apropie vulnerabilitatea și onestitatea. Îmi plac oamenii care nu vorbesc în metafore și povești codificate. Nu mai tolerez aroganța, atitudinile simandicoase, diferențele de gen și clasă. Mă scoate din minți gaslighting-ul, fie romantic sau profesional, alegerea de a nu mai răspunde cuiva care are nevoie de un mic cuvânt de la tine. E ușor să-ți iei bagajele și să pleci, e mai greu să stai cu frica și nevoia celuilalt. Libertatea mea personală vine din a fi autentică și sinceră, în viață și în scris. Așa că mă activez când simt aceleași lucruri.
Realități, ficțiuni, nuanțe
- Revin la experiența intervenției chirurgicale la inimă - iartă-mă, nu-mi dă pace acel șir de întâmplări la capătul căruia ai reușit să înveți să trăiești cu adevărat în propria carne, în propria minte - pentru a-ți spune că abia după ce am citit mărturisirea aceasta tulburătoare am înțeles și expresia care apare, la un moment dat, în roman (parafrazez): „Te pupă băiatu’ la tunel!” Când am dat de ea în carte recunosc că m-am gândit la ceva mult mai golănesc, și nu la tunelul cât un pufulete extirpat de medici din pieptul tău. Așadar, ficțiunea, frazele, verbele tale sunt strâns împletite cu viețile tale - greșesc?
- Operația mea pe cord mi-a adus două zile de naștere pe care le sărbătoresc veselă și conștiincioasă. Uneori, când mă gândesc, parcă nu-mi vine să cred că am trăit asta cu adevărat. De aceea, ți-aș spune: ficțiunea este deseori o prelungire a experienței personale, transpusă în cuvinte care uneori pot părea abstracte sau criptice. Alteori, e o poveste a unui prieten. Sau o frântură de film care ți-a rămas așa puternic înrădăcinată în minte că ai făcut-o „a ta”. Nu pot spune că e o carte despre mine, ci mai degrabă un mozaic de vieți care s-au intersectat cu viața mea, bucăți băgate în malaxor pentru a recrea ceva cu totul nou. Cum spuneam, ficțiunea este foarte subiectivă; ce e real pentru mine poate fi pură ficțiune pentru tine. Trăim amândoi același lucru, dar eu voi povesti un lucru, în timp ce tu îți vei aminti cu totul altceva. Ai trăit asta, nu?
Țăruși în grădina creației
- Fără îndoială.
- În esență, suntem singuri. Dar cred că momentele în care realitățile noastre se suprapun se transformă în întâlniri electrizante... pentru că ne simțim, brusc, văzuți. Ca să concluzionez, cartea este ficțiune, dar conține elemente biografice în tușe foarte groase. Trebuie să înfigi niște țăruși în grădina creației, ca să știi măcar orientativ unde plantezi, de acum încolo, nu?
- Sugestivă imagine! Acum, că am suprapus peste „Noaptea nu uită” (și) repere biografice - chiar, cum ai ales titlul? L-ai avut în cap de la început ori s-a impus pe parcurs? (Îmi pare croit special pentru structura/ mesajul cărții - noaptea/ întunericul/ interzisul răzbit ca laitmotiv) -, spune-ne, Silvia, ce înțelegi prin „umanizarea literaturii”? Oare ficțiunile nu-și trag sevele - cum tocmai mă lămureai - din experiențele autorului? Ori le găsești, pe cele de astăzi, prea expuse abstractizării, codificării?
„Salt de credință”
- Am pornit de la „noaptea e un sfetnic bun”, a urmat „noaptea se întâmplă ce vrem să trăim ziua și nu ne dăm voie”. Apoi am ajuns la „vreau ca noaptea să tacă” și, spre final, la „vreau să vină noaptea eliberării”. E timpul să mai spună și „noaptea” asta câte a văzut! Revenind în concret, titlul s-a impus pe parcurs - pornisem cu ceva superexplicit, dar am vrut să dau cititorilor spațiul de a-și căuta propriul fir narativ. În linii mari, „Noaptea nu uită” evocă ideea că întunericul, cu toate secretele și temerile sale, rămâne mereu prezent în viețile noastre. Nu putem uita, dar putem vindeca, putem îmbrățișa, pășind cu ochii larg închiși în beznă. Important e să facem un „salt de credință”, așa zice terapeutul meu. Ah, era să uit…
- Așa…
- „Noaptea nu uită” a fost inițial „E noapte în Ioanid”.
- Agățător.
- Aveam 40 de pagini scrise, când am decis să mă opresc, să șterg tot, să o iau de la capăt. De data asta, scriind din prisma unui personaj feminin. Acum, mă dau câțiva pași înapoi și te urmez în întrebări, într-o perspectivă macro.
Când literatura ia cititorul de mână
- Te rog.
- „Umanizarea literaturii” vorbește despre cărți pe care nu se pune praful în bibliotecă. Vorbește despre autori pe care nu ne este rușine să-i întrebăm de sănătate, fiind striviți de cât de speciali sunt, câte școli au absolvit. Înseamnă să educăm și licențiosul prin cărți, să ne apropiem de generații tinere cu limbaj simplu, să nu speriem cu imensitatea. În esență, este despre a face literatura accesibilă și relevantă, să reflecte realitățile și trăirile umane, fără a se pierde în abstractizări excesive. Cred că ficțiunile își trag seva din experiențele autorului, iar literatura ar trebui să fie o oglindă a sufletului uman, accesibilă și vie.
- Cine sunt scriitorii tăi preferați?
- Márquez, Murakami, Silvina Ocampo, Sylvia Plath, Papini, „East of Eden”/Steinbeck, Feynman, Andrew Solomon, Amos Oz, Ferrante, J.K. Rowling, Kerouac. Nu am punctat doar scriitori, în sensul literar, ci și oameni care mi-au deschis mintea, m-au provocat, m-au însoțit în căutări.
Desenul Marei
- Ce-i dragostea, Silvia? Cum o percepi tu acum?
- Măi, tu te răzbuni pe mine că am răspuns târziu?
- Hahaha! Nu, nu, doar că pare o mirare simplă și, de fapt, nu e.
- Glumesc, desigur. Florian, o să răspund sincer: habar nu am. Dar o să-ți povestesc o fază scurtă cu fiica mea, poate e mai ușor de surprins așa un cadru de iubire. Puțin context, înainte - am făcut destul de multe chestii în viața asta: am avut joburi prost plătite, dar pline de însemnătate, am avut colaborări bine plătite, dar am trăit și cu 2.000 de lei pe lună, comparând prețul la iaurtul pe care-l aleg de la raft. M-am plimbat în lume, am văzut leneși în realitate, am scos cartea asta, după ani și ani de așteptare, am terminat o facultate, m-am descurcat singură și am ales, deseori, să mănânc ambiție pe pâine - doar pentru că pot. M-am simțit puternică, eu cu mine, eu pentru mine. Dar, nimic, absolut nimic nu m-a făcut bucăți mai tare decât un desen pe care Mara, fiica mea, mi l-a oferit acum vreo lună. Pe scurt, eu și ea, ieșind de la maternitate, către o linie a orizontului care duce unde vrem noi - și, mai jos, un medic care-mi ia scaunul pentru că eu vreau să o țin doar în brațe. Asta e dragostea pentru mine acum: vreau să te țin în brațe, iar asta ne face bine amândurora.
Zece ani de nedescris
- Ce faci când n-o ții pe Mare în brațe, când nu scrii, când nu te gândești la scris, nu asculți și nu observi? Ce-ai făcut vreme de zece ani - când n-ai scris? Chiar, n-ai scris nimic un deceniu, nici măcar pentru a supraviețui?
- Când nu scriu, mă gândesc la scris. Sunt mărunte momentele care nu implică o formă de scris; mai ales acum, de când am prins curaj. Dar, da, nu am scris 10 ani și cred că o parte din mine murise puțin pe dinăuntru, poate nu voiam neapărat să supraviețuiesc, era mai simplu să ignor tot atunci când nu mă așezam în fața foilor albe, larg deschise. În cei 10 ani am călătorit enorm, am avut o relație (în urma căreia s-a născut Mara), am lucrat, am descoperit noi pasiuni și am trăit diverse experiențe care, într-un final, m-au readus la scris. Nu regret nimic, nu aș da timpul înapoi, acea pauză, sau „căutare” dacă vrei să o numim așa, a fost necesară pentru a deveni cine sunt acum.
Lecturi cromatice
- Cum arată, Silvia, profilul cultural al românului secolului nostru? Cum crezi că s-a schimbat el într-un veac? Dacă-ți pare prea stufoasă mirarea mea, împărtășește-ne măcar cum „vezi” profilul cultural al generației tale.
- Tinerii nu consumă cultură, tinerii sunt cultură. Văd noua generație ca fiind supercreativă, superstilată, sensibilă, open minded, cu un simț artistic înnăscut. Nu mai cred că „tinerii nu citesc”. Cred că tinerii citesc altfel - mai pe scurt, mai cromatic, prin asocieri, pentru relevanță, pe medii variate. Cred că problema e și a celor care scriu - hai să acceptăm că nu mai citește nimeni cărți de 700 de pagini. Avem multe surse de cultură și de informare, social media reconfigurează profilul consumatorului modern. Generația mea valorifică informația rapidă, vizuală și ușor de digerat. Învățăm să ne adaptăm și să ne păstrăm relevanța într-o lume care se schimbă rapid.
- Ce carte/cărți citești acum?
- Prea multe în paralel: „Moartea lui Bunny Munro”, „Sylvia Plath: Red Comet” - comandată din UK și așteptată o lună, „La Țigănci” de Eliade și „Urbancolia” de Dan Sociu de la Biblioteca „Ion Creangă”, „Middlesex” (audiobook, pentru când am mâinile ocupate). Fiecare dintre ele se ocupă de câte o parte din mine pornită în căutări.
Flori de tei (după furtună) și mazăre cu mărar
- Ești bucureșteană (de Crângași) cu veri trăite la bunici, la țară. Ce iubești la orașul tău, ce disprețuiești?
- Iubesc mirosul de tei după furtunile de vară. Iubesc cartierele vechi din București, străzile cochete și tufele de Mâna Maicii Domnului. Iubesc digul Crângași, insula de pe lacul Morii, copiii care se joacă la scara blocului, mirosul de mâncare de mazăre cu mărar, duminicile liniștite, când orașul este gol.
- Toate-s de iubit. La polul opus?
- Detest activ casele-monument lăsate în paragină, arhitectura haotică, lipsa de respect pentru ce am fost, dispariția cartierului Uranus, claxonatul excesiv și agresivitatea în trafic, lipsa spațiilor verzi. Bucureștiul este un loc plin de contraste, iar aceste contraste sunt cele care îmi definesc atât iubirea, cât și frustrarea față de oraș.
(Dez)iluzii rurale
- Dar satul românesc? Cum îl (re)găsești astăzi? E el golit - cum se vehiculează - de ființe, aspirat înspre depărtări și proximități urbane?
- Satul românesc a suferit transformări mari, multe sate fiind golite de tineri care au plecat în căutarea unei vieți mai bune în orașe sau în străinătate. Totuși, există și o renaștere a interesului pentru viața rurală, un fel de nostalgie modernă care îi atrage pe unii înapoi la rădăcini. Satul este golit de ființe, dar plin de amintirile noastre. Ca și în scrierile Hertei Müller, amintirile și trecutul satului rămân parte integrantă din identitatea noastră, chiar și atunci când locul pare gol.
Inspirație dinspre Nord
- Ce apreciezi că ar trebui să schimbăm pentru a ne merge tuturor mai bine, pentru ca românii să trăiască decent?
- Cred că trebuie să investim mai mult în educație și în practică - să învățăm copiii să privească, să atingă, să pună întrebări, să-și păstreze curiozitatea. Trebuie să creăm oportunități reale pentru tineri, să îi motivăm să rămână în țară, să le dăm voie să gândească în afara sistemului. Asta, în timp ce le oferim un framework sănătos de valori - cred că așa se poate forma o nouă școală de gândire, una puternic occidentală și actuală. Poate ar ajuta să ne inspirăm din modelul țărilor nordice, care investesc masiv în educație financiară, sexuală și oferă un sistem de suport la nivel național, asigurându-se că toți cetățenii au acces la resurse, instrumente și oportunități egale pentru a-și dezvolta potențialul.
Liniște, aripi întinse și pisici
- Ultima mirare: din ce-i clădită fericirea ta, Silvia?
- Fericirea mea e clădită din liniște. Când mă uit la o linie a orizontului suprasaturată care mă ține stabilă. Fericirea mea e pe plajă și la noi acasă, unde sunt fiica mea și cele trei pisici. Fericirea e independența, aripi întinse larg, puterea de a-mi ține viața în brațe.
Despre Silvia Dumitru
Silvia Dumitru (n. 1989) este redactor, jurnalist, analist, copywriter și scenarist. Elevă a scriitorului Constantin Stan, sub îndrumarea căruia a fost admisă cu bursă la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, în cadrul Universității din București. Cursantă a Atelierului de scriere creativă susținut de poetul Florin Iaru (2020). Scrieri publicate (din 2011 până în prezent) în Academia Cațavencu, Kamikaze, Think Outside the Box, PLM, The Chronicle, Museum of Intimacy, Decât o Revistă. Fostă bloggeriță și semimaratonistă. Pasionată de rock-n-roll, călătorii, Asia și Harry Potter. Scrie despre tot ce mișcă - moartea bunicilor, nunți la cort pe străzile din Crângașiul anilor ‘90, secon-dhanduri și dive de Dorobanți, festivaluri de muzică, propria operație pe cord deschis, artă, spitale și parfumuri, când tot ce voia era doar să scrie o carte. În prezent, lucrează ca freelancer în creație, branding și comunicare. Mai presus de toate, este foarte ocupată să fie o mamă suficient de bună pentru fetița ei.
„Îmi plac oamenii care nu vorbesc în metafore și povești codificate.”, Silvia Dumitru, scriitoare
„Nu mai tolerez aroganța, atitudinile simandicoase, diferențele de gen și clasă. Mă scoate din minți gaslighting-ul, fie romantic sau profesional.”, Silvia Dumitru
„Libertatea mea personală vine din a fi autentică și sinceră, în viață și în scris. Așa că mă activez când simt aceleași lucruri.”, Silvia Dumitru
„Cred că ficțiunile își trag seva din experiențele autorului, iar literatura ar trebui să fie o oglindă a sufletului uman, accesibilă și vie.”, Silvia Dumitru
„Tinerii nu consumă cultură, tinerii sunt cultură.”, Silvia Dumitru
„Cred că tinerii citesc altfel - mai pe scurt, mai cromatic, prin asocieri, pentru relevanță, pe medii variate.”, Silvia Dumitru
„Fericirea e independența, aripi întinse larg, puterea de a-mi ține viața în brațe.”, Silvia Dumitru