Astfel, nici nu s-a isprăvit prima săptămână a noului an că, pe canalele de comunicare diplomatică, au apărut semnalele unor posibile tensiuni în relaţiile româno-ucrainene. Mă refer la protestul pe care ambasada Ucrainei la Bucureşti l-a transmis autorităţilor române privind aşa-zisa paradă cu măşti a urătorilor de la Berzunţi(judeţul Bacău) în care au fost folosite simboluri ale invaziei ruse în Ucraina, cerând anchetarea situaţiei şi luarea de măsuri. Demers în urma căruia au apărut şi o serie de reacţii care îi taxează pe emitenţii săi cum că îşi permit să dea ordine instituţiilor statului român, comportament care contravine normelor şi uzanţelor diplomatice. Luări de atitudine cu care nu pot să nu fiu de acord, deşi nici nu pot să neg dreptul şi datoria ambasadei Ucrainei în România de a lua atitudine atunci când consideră că sunt lezate imaginea publică şi prestigiul statului ale cărei interese le reprezintă la Bucureşti.
Ceea ce,însă, m-a pus foarte serios pe gânduri şi m-a nemulţumit cel mai mult a fost tăcerea de mormânt în care a perseverat până astăzi, 4 ianuarie 2023, preşedintele Klaus Iohannis- cel care în Constituţie este investit cu atribuţii clare în domeniul politicii externe a României-, în ceea ce priveşte faptul că Legea minorităţilor naţionale adoptată de Rada supremă a Ucrainei şi promulgată de preşedintele Volodimir Zelenski conservă statutul precar al cetăţenilor de etnie română în învăţământ şi în societate în această ţară. Asta în pofida angajamentului pe care tot preşedintele Volodimir Zelenski şi l-a luat în discursul on line din 4 aprilie 2022 în faţa Parlamentului României. Foarte adevărat, 4 aprilie este o dată apropiată de 1 aprilie, Ziua păcălelilor, dar asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm, cu capul între urechi, faptul că liderul de la Kiev ne-a tras pe sfoară. Sau, lucru şi mai grav, că aşa înţelege să răspundă solidarităţii noastre, sprijinului material şi moral pe care statul şi poporul român îl acordă Ucrainei încă de la declanşarea invaziei ruseşti. Atitudine foarte corectă, dar care- haideţi să spunem lucrurilor pe nume!- ne expune resentimentelor şi ameninţărilor oligarhilor politici şi militari ai regimului de la Kremlin.
Erau,în acest fel, întrunite toate condiţiile pentru ca, imediat după promulgarea acestei profund discriminatorii legi, preşedintele Klaus Iohannis să îl sune pe preşedintele Volodimir Zelenski şi să îi spună, fără eufemisme de protocol, obiecţii pe fondul problemei. Reacţie intens aşteptată şi, din păcate, îndelung amânată. Ştiam, desigur, că, la scurtă vreme de la promulgarea acestei legi, Ministerul de Externe a dat publicităţii un document în care, detaliat şi argumentat, îi aducea o serie critici pe fond. Luare de atitudine care nu putea fi dată publicităţii fără acceptul preşedintelui României. Obiecţie cu care aş fi de acord, dar numai parţial, din două motive:
1.Promulgând Legea minorităţilor naţionale din Ucraina preşedintele Volodimir Zelenski a făcut dovada că nu vrea (sau că nu poate?) să îşi onoreze anumite angajamente. Situaţie în care cel mai îndreptăţit să ia atitudine era omologul său de la Bucureşti. Adică preşedintele Klaus Iohannis.
2.Domnul Klaus Iohannis nu este,însă, doar omologul carpato-pontico-dâmboviţean al lui Volodimir Zelenski, ci, mai întâi şi mai întâi, este preşedinte al tuturor românilor dinlăuntrul din afara graniţelor ţării. Deci şi al cetăţenilor români din Ucraina! Cetăţeni ale căror drepturi, preşedintele Klaus Iohannis trebuie să le protejeze şi să le promoveze.
În plus, lucru deosebit de important, Ucraina aspiră să devină cât mai curând stat membru al Uniunii Europene. Calitate în care, nu mai este de-acum un secret, mai mulţi diriguitori ai uniunii doresc să o vadă. Doar că, pentru a deveni membru al comunităţii Europei Unite, Ucraina ar fi trebuit, printre altele, să modifice şi Legea minorităţilor naţionale în concordanţă cu directivele UE. Subiect pe care l-abordat şi documentul de răspuns al Ministerului de Externe. Din păcate, această cerinţă nu numai că nu a fost respectată de către decidenţii politici de la Kiev, ba a fost pur şi simplu ignorată. Dacă nu pur şi simplu sfidată!...
Numai că după cum se vede treaba, nici până acum, o asemenea atitudine a înaltelor oficialităţi din Ucraina nu i-a pus pe gânduri pe liderii Uniunii Europene. Sau, poate, au luat cunoştinţă de situaţie, dar, din motive asupra cărora nu vreau să lansez scenarii hazardate, nu au luat în mod public atitudine. De ce am mai avea,atunci, noi, atâtea pretenţii de la preşedintele Klaus Iohannis, atâta vreme cât nu a reuşit să îşi valorifice prestigiul european de care (zice-se) beneficiază pentru ca să obţină admiterea ţării noastre în Spaţiul Schengen. Situaţie în care îmi permit să emit ipoteza că, mai degrabă, domnul preşedinte al tuturor românilor, a amânat, atâta vreme, să ia o atitudine publică faţă de această lege nu pentru că nu numai pentru că nu a vrut să îi strice sărbătorile lui Volodimir Zelenscki, ci, mult mai probabil, pentru că nu dorit să îi mai supere pe domnii de la Bruxelles şi de la Strasbourg, care şi aşa au destule pe capul lor. Ipoteză la care conduce formularea la care a recurs, astăzi, preşedintele Klaus Iohannis în convorbirea cu Volodimir Zelenski, declarând că Legea minorităţilor naţionale din Ucraina a creat preocupare şi nemulţumire ,,la nivelul autorităţilor române şi reprezentanţilor comunităţii române din Ucraina’’. Reţineţi, vă rog, nominalizarea: la nivelul autorităţilor române şi reprezentanţilor comunităţii române şi direct nu la nivelul meu, Klaus Iohannis, Preşedintele României!
Nu a vrut sau nu a avut domnia sa interesul să îi supere pe distinşii interlocutori de peste hotare, fiindcă despre partea supărării celor de acasă nu îşi face domnia sa multe şi mari griji. Dovadă resemnata tăcere care a urmat după primele declaraţii mai categorice asupra acestui subiect, considerat, de-acum, închis şi trimis la arhive. Cât despre cât interes mai are domnul Klaus Iohannis ca să nu îi supere pe români, aici chiar că nu văd de ce l-ar mai interesa subiectul, dacă tot a intrat în ultimii doi ani de mandat prezidenţial, iar despre un al treilea mandat în Dealul Cotroceni nu va mai fi vorba. Şi atunci, care, pentru ce şi către unde i-ar fi,de fapt, interesul domnului preşedinte?
În consecinţă, nu ne-ar mai fi rămas decât să luăm act de convorbirea telefonică pe care preşedintele Klaus Iohannis a avut-o,astăzi, cu omologul său de la Kiev. Şi cam atât!Asta,însă, doar la o primă vedere. Dimpotrivă, sunt şi eu convins, la fel ca şi mai mulţi dintre invitaţii Cătălinei Porumbel la dezbaterea difuzată pe canalul Antena 3 CNN, că acest dialog de la distanţă nu va avea şi consecinţe reale şi nu se va solda cu o radicală modificare a legii minorităţilor naţionale şi cu efecte benefice pentru cetăţenii ucraineni de naţionalitate română. Cea mai convingătoare dovadă fiind dată de comentariul postat de către preşedintele Volodimir Zelenscki imediat după ce a închis telefon şi în care se fac referiri la ulterioara interacţiune ucraineano-române, în primul rând în domeniul industriei de apărare, dar nu se suflă o vorbuliţă despre repararea abuzurilor din Legea minorităţilor naţionale care în afectează atât de mult pe cetăţenii ucraineni de naţionalitate română. Unde sunt,atunci, dovezile că preşedintele Ucrainei „şi-a exprimat întreaga deschidere pentru identificarea de soluţii, astfel încât comunitatea românilor din Ucraina să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi comunitatea ucraineană din România” despre care face vorbire comunicatul Administraţiei Prezidenţiale? Probabil… la diverse!
Fie şi în aceste condiţii, cred că mi se va imputa că, în loc să aplaud cu neţărmurit entuziasm telefonul dat astăzi de preşedintele Klaus Iohannis- mai bine târziu decât niciodată, nu-i aşa?-eu, cârcotaş cum sunt, redeschid subiectul uriaşei nedreptăţi care li s-a făcut românilor din Ucraina doar ca să mă bag în vorbă sau ca să induc cititorului o doză în plus de blazare. Categoric nu! Am făcut-o, pur şi simplu, pentru că, şi de data asta, s-a confirmat cât de multă dreptate are Adrian Năstase- premierul în al cărui mandat România a purtat şi a încheiat cu succes negocierile pentru admiterea în Uniunea Europeană- atunci când ne reaminteşte că „ţările nu au prieteni eterni, ci doar interese permanente”’.
Adevăr care, dacă este de necontestat în cazul ţărilor, nu văd de ce nu ar fi perfect valabil şi pentru liderii lor!