Firma McKinsey „consiliază” 90 din cele 100 cele mai mari companii de pe lista revistei Fortune și zeci de guverne din varii locuri de pe mapamond. Noi recruți sunt selectați din rândurile bursierilor Rhodes și Baker de la Oxford și Harvard, la fel cum MI5 și CIA își recrutau odinioară spionii. Povestea McKinsey a început cu mai bine de un veac în urmă și continuă încă să fascineze cele mai subțiri cercuri ale puterii.
Tinerilor eminenți cărora li se întâmplă să semneze cu firma de consultanță McKinsey li se prezintă două analogii menite să-i facă să înțeleagă mai bine noul lor spațiu de exprimare. Primul exemplu vizează celebrul ordin al iezuiților. Un ordin sacru, ales pentru un scop anume, închis față de cei din afară, ai cărui membri manifestau o loialitate pe viață față de ordin. Alți consultanți în domeniul managementului nici măcar nu îi spun companiei McKinsey pe nume, ci îi spun doar „Compania”. Cea de-a doua analogie implică universul croitorilor de pe Savile Row - în buricul Londrei -, care fac haine la comandă, niște persoane anonime care lucrează discret în culisele guvernului, despre care nu știi nimic, dar care știu totul despre tine. McKinsey este o companie de „consultanță” în același fel în care Google este un motor de căutare. Adevărata sa competență este puterea, la fel cum adevărata competență a companiei Google este controlul și utilizarea în lumea reală a tuturor datelor. McKinsey este doar a șaptea ca dimensiune, prin comparație cu competitorii săi globali: Boston Consulting Group, Bain, PricewaterhouseCoopers, Deloitte etc. Însă nu cifra de afaceri este ceea ce contează la McKinsey, ci puterea - opina cercetătorul Jacques Peretti în studiul „Înțelegerile care ne-au schimbat lumea” (Editura Litera, 2019). Firma McKinsey este mai importantă decât toate celelalte companii de consultanță la un loc. Este rotița secretă indispensabilă din mașinăria guvernamentală, de care nimeni, în afara tăcutelor coridoare de la Washington și Whitehall, nu a auzit vreodată. Dar cum a atins asemenea culmi o firmă care scotea capul în lume abia cu o sută de ani în urmă? Care a fost trambulina care a proiectat-o direct în culisele puterii?
Seducerea politicienilor
La sfârșitul anilor ’60, politicienii înflăcărați de dorința de schimbare i-au văzut pe funcționarii publici obstructivi ca pe o problemă, iar McKinsey a fost acolo ca să ajute. Revoluția tehnocratică furnizase noi experți încrezători în sine, care păreau mult mai dinamici decât funcționarii publici de modă veche. Noii jucători vorbeau, fără pauze de respirație, limbajul managementului modern bazat pe tabele și grafice. Erau eficienți și, aspect important, erau outsideri. „Tony Benn, ministrul Energiei Marii Britanii în guvernul Harold Wilson, nu avea încredere în corpul funcționarilor publici, când s-a pus problema implementării genului de reforme modernizatoare radicale pe care și le dorea, și, ca urmare, a început să-i aducă în minister pe acești noi experți din afară. În anii ’70, politicienii au început să recurgă tot mai mult la consultanți, în primul rând la McKinsey, care oferea consiliere strategică independentă, independentă în ghilimele, bineînțeles”, observa Peretti, în cadrul unei investigații BBC. „Politici publice, nu politică!” era noua mantră, iar corpul funcționarilor publici era perceput ca fiind încorsetat în cea din urmă. În schimb, soldații ageri și perspicace de pe teren ai companiei McKinsey aveau o aură de oameni isteți, totdeauna grăbiți să ajungă la următoarea întâlnire, prea ocupați ca să aibă timp de mici învârteli. McKinsey - mai aprecia Peretti - avea să devină noua șoaptă care avea să fi strecurată tot mai des la urechea politicianului. Și asta pentru că cei de la McKinsey păreau că știu ceva ce nimeni altcineva nu știa. Ușor-ușor, s-au infiltrat în cele mai selecte cercuri ale puterii, iar exemplele următoare sunt concludente.
Șuturi în fund pentru vechii funcționari
„Compania” a jucat un rol esențial în restructurarea personalului Casei Albe americane, reinventând modul de funcționare al acestei instituții. La Westminster, în anii ’80, McKinsey a fost actorul principal în programul de privatizare-mamut al conservatorilor. Când aceștia au fost expediați de la putere, iar Tony Blair a preluat funcția de prim-ministru, McKinsey a rămas pe loc. Sub guvernarea New Labour de la sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000, McKinsey a jucat un rol-cheie în politica lui Blair de „modernizare” a Marii Britanii, „transformând modul de gândire” cu privire la sănătate, educație și alte zone sensibile ale guvernării, unde compania era acum socotită indispensabilă. Mai mult! Una dintre primele decizii ale lui Mark Carney, când a devenit guvernator al Băncii Angliei, în 2013, a fost să le ceară celor de la McKinsey să producă auditul băncii centrale. Angajații guvernului nu mai prezentau, practic, nicio garanție a valorii sau cel puțin nu le mai era recunoscută de nimeni. „Pe măsură ce vechiul corp al funcționarilor publici a fost eviscerat prin runde de disponibilizări, McKinsey și alți consultanți i-au privit pe funcționari cum plecau din Whitehall ducând cu ei 30 de ani de muncă în cutii de carton”, evidenția Jacques Peretti. Consultanții erau acum cei care se bucurau de încredere, iar rolul lor de noi funcționari publici era real, deoarece deveniseră singura formă de continuitate. Le supraviețuiseră funcționarilor și aveau să le supraviețuiască și politicienilor, care astăzi sunt, mâine nu mai sunt. Se făcuseră indispensabili funcționării guvernului, dar, spre deosebire de corpul funcționarilor publici, ei aveau interese. Și încă ce interese!
Praf în ochi
„Cei de la McKinsey nu sunt experții independenți care par să fie. Poartă două pălării, consiliind guvernul și urmărind simultan interesele de afaceri ale clienților lor privați, dintre care mulți se specializează în domenii ale guvernării asupra cărora McKinsey oferă, întâmplător, consiliere”, remarca jurnalistul de investigații Jacques Peretti, care a adus în sprijinul afirmațiilor sale un exemplu concret: „În 2010, când guvernul Marii Britanii demara cele mai mari reforme din istoria serviciilor de sănătate, McKinsey juca un rol central în redactarea respectivelor reforme. Conform planului, urma să aibă loc un proces deschis, bazat pe colaborare, care să implice doctori și specialiști în sănătate, precum și miniștri și, bineînțeles, pe cei de la McKinsey. Întâlnirile nu s-au desfășurat în Whitehall, ci în birourile McKinsey. Doctorul Lawrence Buchmann i-a reprezentat pe medici la negocieri. „L-am întâlnit, între consultații, la cabinetul său din nordul Londrei, unde era foarte ocupat. Doctorul Buchmann mi-a spus că nu putea să creadă ce s-a întâmplat când au început discuțiile”, relata Peretti. „De fiecare dată când mergeai la o întâlnire - i s-a confesat doctorul Buchmann jurnalistului de la BBC -, cineva scria în prealabil un raport ce părea să fie un fait accompli, o direcție deja stabilită. Aceia dintre noi care chiar credeam că vom avea un cuvânt de spus referitor la felul în care aveau să se petreacă lucrurile eram constant dați la o parte sau ni se spunea: «Așa vor sta lucrurile»”. Buchmann a ajuns curând să-și dea seama că procesul nu era deloc deschis sau transparent: „Cei de la McKinsey luau toate deciziile și erau plătiți de guvern cu milioane de lire pentru a recomanda tăierea serviciilor medicale”. Ținta tartorilor de la McKinsey era clară: privatizarea sistemului de sănătate.
Sfaturi cu dedicație
Grosul banilor pentru McKinsey nu venea însă din activitățile de consiliere, fie ele desfășurate la cel mai înalt nivel. În 2016, Financial Times i-a investigat pe cei de la McKinsey și a descoperit că partenerii companiei administrau în folos propriu un fond de investiții secret. O companie în cadrul unei companii, numită MIO Partners. Când oferea consiliere asupra reformelor din sănătate, McKinsey se afla în poziția în care putea să recomande companiile private potrivite să obțină contractele de outsourcing, deseori fiind vorba de companii tehnico-medicale private în care McKinsey investise în prealabil prin intermediul MIO. „Doctorul Buchmann nu avea îndoieli în privința faptului că obiectivul pe termen lung al reformelor din domeniul sănătății în Marea Britanie era privatizarea completă, iar acest lucru nu se datora convingerii ideologice, ci suprapunerii între o criză de finanțare și lobbyul continuu făcut de pe margine pentru rezolvarea crizei prin privatizare”, sublinia Peretti. „Se înaintează puțin câte puțin, dar încet-încet ajungem la destinație”, reliefa, la rândul lui, Buchmann. Iar McKinsey putea beneficia, prin conexiunile cu companiile medicale private în care investise, de acest proces economic inițiat chiar de experții ei. Cum MIO era o companie privată, netransparentă, opinia publică nu avea cum să afle vreodată ce se întâmpla cu adevărat în legătură cu contractele mari ale guvernului. „MIO Partners, compania secretă din cadrul companiei McKinsey, le permitea artizanilor ei să fie principalii beneficiari ai celor mai lucrative și mai ample reforme planificate de guvernele pe care le consiliau pretutindeni pe mapamond. Dar MIO și rolul său în cadrul McKinsey au rămas un mister pentru oricine din afara sanctuarului partenerilor de top. Nici măcar angajații McKinsey nu cunoșteau toate detaliile”, sintetiza Jacques Peretti.
Cum sunt controlate guvernele lumii
Refuzând să adere la conduita celorlalte firme de consultanță din piață, McKinsey și-a construit propriile legi, de la care nu tolera nicio abatere. De altfel - specula Peretti -, cheia controlului exercitat de McKinsey asupra guvernelor din întreaga lume sunt foștii angajați ai companiei și codul iezuit al loialității. Foștii soldați instruiți de McKinsey răspundeau comenzilor companiei-mamă imediat ce erau instalați în funcții importante în cadrul altor corporații. Exemplele sunt oferite de Peretti: „Sheryl Sandberg, director general administrativ la Facebook, a fost angajată la McKinsey; Tidjane Thiam, director executiv la Credit Suisse, la fel; Charlotte Hogg, fostul director general administrativ de la Banca Angliei, la fel; James Gorman, director executiv la Morgan Stanley, la fel. Dar legătura se manifesta cel mai puternic când venea vorba de numiri guvernamentale”. Mai exact? Din nou Peretti: „Peter Orszag, persoana desemnată de Barack Obama pentru funcția de director al Biroului pentru Management și Buget, era un fost angajat al McKinsey; ministrul de Externe din cadrul coaliției de guvernare conduse de Cameron în Marea Britanie, William Hague, a lucrat pentru McKinsey. Peste tot în lume, foștii lor angajați au pus și pun mâna pe posturile de ministru de Finanțe: Corrado Passera în Italia, Lazar Krstic în Serbia, Eric Wiebes în Olanda, Jayant Sinha în India și Toshimitsu Motegi în Japonia. McKinsey a cultivat o relație profundă chiar și cu conducerea comunistă a Chinei”. Impresionant! (România o avea oare vreun fost angajat McKinsey în guvern?)
Cu mâța-n sac
De-a lungul timpului, „tartorii” McKinsey n-au șovăit în încercările lor de a se îmbogăți prin mijloace ilicite. În 2012, de pildă, șeful companiei, Raj Gupta, a fost condamnat la închisoare pentru că transmisese informații confidențiale ale clienților unui prieten miliardar care administra un fond de investiții. Cu alte cuvinte, după ce-i consilia, Gupta le fura secretele și le vindea concurenților pe bani mulți.
Cheia controlului exercitat de McKinsey asupra guvernelor din întreaga lume ar fi foștii angajați ai companiei și codul iezuit al loialității
„McKinsey nu trebuie să convingă pe nimeni de nimic. Este McKinsey și orice spune este de la sine înțeles”, Jacques Peretti, jurnalist BBC
„Piața liberă a devenit o rețetă de îmbogățit corporațiile”, The Guardian