Pacienții care au ajuns până acum la o clinică de recuperare, pentru diverse tratamente care includ fizioterapie sau chiar recuperare neurologică, au avut consultații din partea medicilor specialiști ai clinicii, apoi s-a ocupat de tratamentul lor un terapeut. Inclusiv „la băi”, la hotelurile unde se fac tratamente de recuperare cu ape termale, există un medic specializat în recuperare care face consultații, stabilește un diagnostic și elaborează o schemă de tratament.
Cei mai cunoscuți sunt kinetoterapeuții, care uneori fac minuni în recuperarea fizică a pacienților. Dar fără diagnostic și schemă de tratament nu se poate aplica terapia. Ei sunt și cei mai numeroși, fiind mult mai mulți decât medicii cu această specializare, iar asociația terapeuților este mult mai bine reprezentată decât cea a medicilor pentru Recuperare. Acest avantaj pare că a stat și la baza modificării legislative care acum elimină medicul de Recuperare din procedurile de tratament.
Din perspectiva dialogului social, asociația profesională a medicilor cu specializare în Recuperare Medicală este mult mai slabă decât cea a terapeuților. Medicii spun că nici măcar nu au participat la consultări, înainte de a se elabora modificarea legislativă și nici nu a fost pus în transparență decizională actul normativ, pentru a fi lăsați să aducă amendamente și să dezbată eventualele modificări. Fiind o organizație profesională mai puternică, cea a terapeuților a obținut modificarea legislativă dorită, pe care a negociat-o cu Ministerul Sănătății în absența medicilor cu specializare în recuperare.
Medicii care au această specializare obținută în urma studiilor la facultățile de Medicină și a anilor de Rezidențiat spun că este o anomalie eliminarea lor din traseul pe care pacientul trebuie să-l parcurgă, pentru recuperare, iar rolul terapeutului ar trebui să rămână cel de execuție, la fel cum se întâmplă în cazul moașelor - care au studii universitare, dar nu pot face munca medicului ginecolog, de exemplu, în caz de cezariană.
Diferența între 3 și 11 ani de facultate
Fizioterapeuții și kinetoterapeuții sunt absolvenți de facultate, la rândul lor – fie la facultățile de Educație Fizică și Sport, fie la facultățile de Medicină – însă nu au aceeași pregătire ca medicii specializați în terapii de recuperare. Un medic specialist are 11 ani de studiu, iar un terapeut are doar 3. Aceeași diferență este în cazul medicilor ginecologi și a moașelor sau în cazul medicilor stomatologi și a tehnicienilor dentari etc.
Cei care au obținut această specializare ca medici spun că există un singur mod în care un terapeut să poată da diagnostic și să poată face singur planul de recuperare al pacientului, iar acesta este în urma absolvirii facultății de Medicină, respectiv a Rezidențiatului pe specializare.
Cu toate acestea, Ordonanța de Urgență nr. 66/2024, publicată în Monitorul Oficial pe 13 iunie 2024, le permite fizioterapeuților să pună diagnostic și să elaboreze schemele de tratament în Recuperarea Medicală – aceasta fiind o specializare de Rezidențiat a medicilor, care mai spun că nu au înțeles care a fost urgența care a stat la baza Ordonanței. Ministerul Sănătății și ministrul Alexandru Rafila au motivat necesitatea imediată a acestei OUG prin nevoia de a asigura accesul la terapie pentru toți pacienții. Ordonanța produce deja efecte, putând fi modificată abia după ce va trece prin procedura parlamentară, pentru a deveni lege.
Un fel de eliminare a birocrației
Ordonanța a fost motivată doar prin necesitatea acestei măsuri pentru a simplifica accesul bolnavilor la terapiile de recuperare și pentru a permite ca asigurații să poată beneficia de „activități de fizioterapie”, până acum fiind îngreunată procedura de recuperare, astfel încât exista riscul ca unii pacienți să nu se mai poată recupera, din cauza întârzierii aplicării procedurilor.
Din acest punct de vedere, OUG 66 ar face o „debirocratizare” a sistemului, însă domeniul medical nu este la fel ca alte sectoare de activitate de unde pot fi eliminate etapele birocratice.
Chiar dacă se mai pot face modificări la Ordonanța care urmează să fie legiferată, în Parlament ar putea sta mai mulți ani, timp în care se aplică prevederile OUG 66. Astfel, medicii cu specializare în Recuperare Medicală se tem că li se va desființa domeniul de activitate, fiind preluat de „tehnicieni” (terapeuții care au obținut aceleași drepturi pe care până acum le aveau doar medicii), pentru că nimeni nu va mai fi interesat să-și facă Rezidențiatul în ceva ce nu mai există pe piață.
Vid legislativ, în caz de malpraxis
În plus, aceștia spun că un medic care are altă specializare ar putea greși schema de tratament, afectând pacienții. La fel, și terapeuții care nu au făcut toți anii de studiu la Medicină ar putea face greșeli grave, fără schema de tratament stabilită de medicul specialist.
Pe de altă parte, terapeuții spun că rezultatele se pot observa foarte bine în miile de cazuri grave pe care le-au rezolvat, prin priceperea lor și prin experiența obținută în relația directă cu pacienții. Cu toate acestea, nu se ține cont de faptul că medicul specialist este cel care-și asumă responsabilitatea pentru diagnostic și schema de tratament, iar prin transferul atribuțiilor către terapeut, dacă ceva este greșit, va răspunde inclusiv penal terapeutul care a afectat un pacient.
Și din acest punct de vedere apare o problemă de natură legală, pentru că ar putea fi cazuri de malpraxis pe care trebuie să le analizeze Colegiul Medicilor din care terapeuții nu fac parte, nefiind medici. Această neconcordanță legislativă va bloca procesele de malpraxis, în cazul terapeuților care vor greși, iar singurii care vor fi afectați sunt pacienții care au nevoie de recuperare medicală.
„Terapeuții urmează fie o facultate de educație fizică și sport, cu specializarea Fiziokinetoterapie și motricitate, fie studii de scurtă durată Balneofizioterapie și recuperare medicală în cadrul unei facultăți de medicină și farmacie, cu o curriculă total diferită față de cei de la facultatea de sport. Nu sunt superiori cu nimic cei care se pregătesc în cadrul unei facultăți de medicină și farmacie, față de cei de la educație fizică și sport. Există terapeuți foarte buni, dar și unii foarte slabi. În primul rând, sunt mari diferențe între ei, dar există și o altă problemă legată de faptul că nu au o pregătire unitară și nici curriculă similară la facultățile pe care le-au absolvit. Chiar dacă ar avea, lucrul acesta nu i-ar aduce la același nivel cu medicul. Mai ales ei ar trebui să-și pună întrebări în legătură cu responsabilitatea, în cazul în care ar greși schema de tratament pe care până acum ne-o asumam noi, în calitate de medici cu această specializare. Acum vor avea o responsabilitate pentru ceva ce nu ar trebui să facă, respectiv diagnostic și schemă de tratament”, a explicat, pentru Jurnalul, dr. Sorina Dîngă Petrușan.
Definiția malpraxisului nu include terapeuții
Colegiul Fizioterapeuților din România a reacționat imediat la acuzațiile pe care le aduc medicii specializați în Recuperare și au venit cu propriile explicații. Aceștia spun că prin OUG 66/2024 în niciun caz nu li se permite fisioterapeuților să pună diagnstic sau să elaboreze scheme de tratament, ci doar este introdusă organizația lor profesională în procesul de negociere a contractului-cadru multianual elaborat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS).
Dincolo de această problemă care ține strict de „debirocratizare” pentru facilitarea accesului la tratament, rămâne problema de interpretare legislativă, deoarece malpraxisul este definit din punct de vedere legal strict în relația cu specializările medicale, deci Colegiul Fizioterapeuților nu ar avea calitate juridică pentru a cerceta astfel de situații, dar nici Colegiul Medicilor, nefiind probleme create de membrii acestuia din urmă.
Conform Legii nr. 95/2006 privind Răspunderea civilă a personalului medical (art. 653), „prin malpraxis medical se înţelege eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice”. Legea nu menționează fizioterapia, ca atare nu intră sub incidența acestei legi niciun caz de malpraxis în urma unor terapii greșit aplicate, pentru că nu se încadrează, din punct de vedere juridic, în definiția malpraxisului.