Stiţi ce-mi place mie în vestul Europei? Nimeni nu strigă pe nimeni pe numele mic chiar aşa din prima sau fără să fi făcut vreodată cunoştinţă. Macron nu e Emanuel, e „Monsieur Macron” și nu doar pentru ca e preşedintele Franţei, ci pentru că pur şi simplu dacă nu-l cunoşti nu-i spui din start „bă”, chiar dacă ce face el uneori te calcă pe nervi.
De asta mi-am adus aminte când am vazut-o pe Simona Halep, pardon domnişoara Simona Halep, lânga panoul acela verde din clădirea All England Club pe care sunt trecuţi câştigătorii de la Wimbledon. Primul pas spre istoria scrisă, acel panou! Numele nu e trecut direct ca la morţi, ci elegant „Miss S. Halep”. Domnişoara S. Halep. Nu Simona, nu „băi, fată!”, nu mai ştiu eu cum.
Am văzut-o o singură dată de aproape. Într-un aeroport. Am făcut o poză împreună. Nu eram singură, n-a zis nu, dar îmi era clar că la ora aia – extrem de dimineaţă - îşi dorea să facă orice altceva pe lume în afară de fotografii cu necunoscuţi. N-a refuzat! Ştie că fotografiile cu necunoscuţi reprezintă pentru ei o bornă semnificativă dacă nu în viaţă măcar în social-media! Până la urmă face parte dintr-un star-sistem bine pus la punct, în care marketingul și comunicarea au reguli mai respectate decât Biblia şi-n care astfel de gesturi contează, iar refuzurile se taxează. Dar e om, iar la ora aia sigur voia să facă altceva. Un star mondial e star 24/7/365. Însă e om, nu maşină!
Şi poate de aceea, hai să ne adresăm cu domnişoara (nu don’şoară) sau când o decide ea, cu doamna, Simona Halep. E o dovadă de respect şi nu o convenţie socială importată aiurea din Vest. E respectul cuvenit unui om nici măcar pentru performanţele lui, cât pentru munca pe care o depune. Şi poate nici pentru asta cât pentru faptul că, sincer vorbind, nici ea şi nici familia ei nu ne sunt datori cu nimic. Nu s-a antrenat beneficiind de ajutor de la statul român, joacă prea puţin în România ca să zicem că am dat o avere pe bilete ca să o vedem, iar tricouri ori echipament cu numele ei pe care să dăm banii nu prea există.
Şi mai e un motiv pentru care ar merita sa fim puţin britanici şi să ne adresăm ei cu deferenţa de rigoare: la fiecare succes ne mulţumeşte celor de acasă chiar dacă şi noi şi ea ştim că nu am avut - noi ca public - cea mai corectă relaţie: victoriile ei ne aparţin, înfrângerile sunt doar ale ei. Şi, să mă ierte Dumnezeu, suntem o naţiune de CeTePei mai ales când pierde!
Aşa că, o să-mi permit, dacă ne mai întâlnim, să-i spun „Mulțumesc, domnişoara Halep! Good luck, miss Halep!”