Printre primele așezări românești în care țițeiul a început să țâșnească sistematic din pământ s-a numărat și Țintea. La 8 august 1820 domnitorul Alexandru Suțu valida unui anume Enache Ceaușel (concesionar al vămii din Câmpina) dreptul de a deschide pe moșia aflată la douăzeci de kilometri de Ploesci câmpuri de păcură. O sută douăzeci de ani mai târziu, în regatul României existau unsprezece sonde ce forau la adâncimi de trei mii de metri, nouă dintre acestea găsindu-se la Țintea și două la Liliești, sat-geamăn. Astăzi, brațe din fier iuți încă răscolesc măruntaiele colinelor în fuga bezmetică după aurul negru. Puțarii sunt alții și altfel, poveștile vechi au rămas însă prinse în ștergarele albe ce încununează icoanele înnegrite de timp.
Cu mâna noduroasă streașină la ochi trebuie să fi privit și Gheorghe spinările dealurilor care învăluie albia ce șerpuiește acum leneșă la picioarele mele. „E un loc bun de săpat bordeie”, o fi mormăit gros în barbă ciobanul. Și-o fi scuipat în palmele late și o fi început să sape, să-și ridice acareturile. Când le-a văzut gata, cu prunci și vite puse la adăpost, nu-i mai rămăsese, gândesc, decât un lucru de făcut: să aleagă noii case un nume. Sarcină grea, care l-o fi prins pe ciobanul Gheorghe sprijinit în bâtă mai multe nopți de vară la rând. Ba chiar și zile, dacă dăm crezare legendei. Ce s-o mai lungim, oricât s-a frământat oierul, nicio idee nu i-a înseninat fruntea. Poate și pentru că numele satului fusese deja ales. Cum așa? Tot zăbovind Gheorghe cu bărbia înfiptă în toiag - unul bătut de jos până sus în ținte lucioase de alamă ce-ți luau ochii în bătaia sorilor - oamenii care scrutau zi de zi zările au cumpănit scurt: „Oare când o scoborî și Ținteanu’ ăsta cu mioarele, că numa’ prin nori își ține cușma și strălucește tot, așa, înfipt în bâta aia numa’ cuie albe?!”. Ținteanu’ azi, Ținteanu’ mâine, iar când a luat-o la vale cu animalele, s-a pomenit că tot satul îl striga așa. Porecla lui, a bărbatului care se cuibărise primul între aceste coline, s-a întins și asupra satului, dar într-o formă mai blândă: Țintea. Și așa i-a rămas numele până ce am suit eu în creștetul ăsta, aci.
Ghionoaia și hârdăul, primele unelte
Aflată pe drumurile sării ce coborau dinspre Telega și Slănic, Țintea a moțăit anonimă sub aripa istoriei mici până când păcura ce izbucnea când și când din glie - oamenii locului o foloseau din moși-strămoși în medicina tradițională - a atras privirile alunecoase ale unor venetici. Cu hrisoave domnești la mână și calcule complicate în cap, aceștia au început exploatările, săpând puțuri peste puțuri, găurind pământul-mamă de jur-împrejur. Depune mărturie un studiu-document remarcabil, întocmit de învățătorul Gh.I. Popescu într-o vreme în care industria petrolieră din România se găsea în plin avânt: „Țintea. Lucrare monografică cu 80 de figuri în text” („Tipografia de Artă” D. Miricescu, Ploiești, 1945): „Extragerea țițeiului se făcea la început rudimentar, în puțuri săpate până la 70-100 m. Se foloseau ghionoaie, târnăcoape și lopeți, iar pământul se scotea cu hârdăul tras de un lanț ori cu o sârmă manevrată cu ajutorul unui scripete. Abia dacă se putea săpa un metru pe zi, căci trebuia să se țămbruiască. Pe măsură ce se afundau, pericolul devenea tot mai mare, căci deseori se surpau pereții, acoperind pentru totdeauna pe săracii exploratori”. Întreprindere bănoasă, dar nu lipsită de riscuri pentru amărâții care scurmau tina. Să ținem însă firul poveștii harnicului învățător din Țintea: „Aerul din puț - mai nota Gh.I. Popescu - era primenit cu ajutorul unor foale de piele, iar mai târziu cu ventilatoare metalice. Când ajungeau aproape de stratul unde se bănuia a fi petrolul se folosea sonda, atunci o vergea metalică groasă ca pe deget, lățită la capăt și prevăzută cu un mâner. Sonda se introducea doi, trei metri în pământul din fundul puțului. Când se termina forarea, operatorul era scos rapid afară din puț. Se mai întâmpla ca puțarul să moară asfixiat cu gaze sau ucis de presiunea - 70 de atmosfere - cu care era azvârlit petrolul afară”.
Drader, Orion, Steaua Română, British Oil ...
Cum se dezvolta în continuare circuitul țițeiului smuls din inimile Țintei? Ne întoarcem la buchea veche: „După erupție, petrolul strâns în batale (n.red. - gropi) era transportat cu butoaiele la Matița, Bucov ori la Ploiești, pentru a fi prelucrat. Aici era fiert în alambicuri uriașe. Așa se obținea petrolul lampant folosit la iluminarea orașelor. Păcura rămasă în urma procesului de distilare se utiliza la unsul osiilor carelor”. Ușor-ușor, meșteșugul extracției a fost îmbunătățit, pădurea de sonde s-a îndesit, doar că banii se rostogoleau la vale, în depărtate străinătățuri. Înainte de Primul Război Mondial, aproximativ 75% din capitalul investit în industria petrolieră din România era german, britanic și olandez. Capitalul românesc avea o pondere de doar 8%. În 1895, de pildă, apărea prima firmă de exploatare a țițeiului cu parteneri din două țări diferite, o societate olandezo-română. La câteva luni distanță, se ivea alta, „Orion” pe numele ei, apoi, un an mai târziu, „Drader” (cunoscută și sub denumirea Alfa Columbia), urmată de Steaua Română (1897), Societatea română-belgiană (1899), Societatea Montana (1903), British Oil… Afacerile cu petrol răsăreau la Țintea și în împrejurimi precum ciupercile după o aversă de iulie. De remarcat că la 31 decembrie 1940 existau în România unsprezece sonde ce operau la adâncimi de peste trei mii de metri, dintre care nouă se aflau în satul lui Gheorghe Ținteanu’ și două peste drum, la Liliești… Din trecutul glorios al Țintei mă dezmeticește un țignal luuung cât o zi de post: „Peee-peee... Peee-peee... Pee-peni!”.
25 de lei, pentru adulți, 15 lei, pentru copii
Din microbuzul cocoșat cu lubenițe cumpărate de pe nisipurile Olteniei la prețuri derizorii îmi zâmbește, dintre două brațe-anaconde, o căpățână lucioasă: „2 lei kilu’. Pomană, șefu’!”. Îmi citește rapid dezinteresul și apasă accelerația hârbului. Țipătul ascuțit se estompează printre căsuțele dichisite ale Țintei. Coborând strada Gladiolelor, apuc stânga, ies la „șosea”, apoi fac dreapta și iată-mă în fața unei surprize: Băile Stelii. Fix în inima satului, pardon, cartier, doar astăzi Țintea e bucățică din Băicoi, al treilea oraș al Prahovei (17.000 de locuitori), după Ploiești și Câmpina. „Tinerii s-au risipit prin lume, după bani, ne-au ajuns bătrânețile, lua-le-ar moartea, tot sîngure”, mă lămurește senin, fără s-o fi chestionat în vreun fel, o bătrânică-băț ce-și sprijinea toate cele patruzeci de kilograme pe două picioare arcuite periculos în exterior. „Lasă, tanti Marcelo, că tot acasă aduc paralele. Cu ce crezi c-am dărâmat cotețele și-am ridicat căsuța pentru Mari?”. „Ați risipit găinile și-acum faceți coadă la moluri de-alea, să luați un pui, nici ăla bine jumulit”. Atât mai prind din scâncetele babei ce bântuia parcarea crăpată de la Băile Stelii. Postat în fața casei de bilete, silabisesc aiurit: „25 de lei pentru adulți, 15 lei pentru copiii până-n 14 ani. Sub 7 ani, accesul gratuit”. Îmi consult telefonul, care a scos din afacerea timpului (și) ceasul: 13.33. „Poftiți, poftiți, apa e caldă!”, mă îndeamnă o domnișoară din spatele geamului din plastic.
15 minute pentru un an de tinerețe
Dau să plătesc. Cum cardul n-are căutare, mă scotocesc după bani din hârtie. Lipit de porți, mă izbește aerul sărat, încărcat cu esențe de nămol greu. Un afiș roșu-turbat mă atrage ca un magnet: „Aron Ioniță+Mariana efectuăm masaj parțial sau general. Pentru orice afecțiune reumatică, sechele după fracturi, nevroză astenică, celulită, relaxare, tonifiere musculară. +Reflexo-Terapie”. Sănătate curată! Intru. În dreapta, pe o terasă cu un singur consumator - o femeie ce-și savura berea crispându-se sub povara unei armuri din nămol - scrutez oferta: 7 lei - berea la doză, 3 lei - micul, 10 lei - ceafa de porc (o sută de grame). Prețuri ce-ar extrage fără îndoială interjecții înalte din piepturile bronzate pe plajele din Mamaia sau Vama Veche. Două incinte acvatice, una mai mare și mai adâncă, alta mai mică, neagră-smoală, sunt ocupate de doisprezece răsfățați ce-și umflă piepturile de sub undele sapropelice. În apropiere, câteva sonde scormonesc netulburate pământul bogat al Țintei. Ocheada mea e prinsă în vizorul unui chelios atotștiutor: „Credeați că scoatem petrol doar cu sonda? Uite, puteți lua și la găletușă! Cinșpe’ minute dacă-l ții pe tine, te întinerește un an”. Socoteam în gând câte anotimpuri pot fenta cu zece găletușe, când degetul lui gros a tăiat brusc aerul sufocant, într-o nouă tresărire de orgoliu: „Acolo sunt dușurile, noi-nouțe. Ehe, ce de lume se îngrămădea aici pe timpul lu’ nea Nicu! Acum mergeți toți la bulgari, la greci, la turci”. Închid monologul cu un zâmbet acru și mă scufund în apele catifelate, chitit să-mi întorc ceasul biologic cu zece ani.
Două minuni sărate
Stațiunea Băile Stelii se laudă cu lacul sărat Seninul (suprafață de 1.515 mp și adâncime de 1,50 m) și cu un luciu de apă mai mic plin cu nămol sapropelic (228 mp și o adâncime de 0,80 m). Apa minerală clorosodică din lacuri se întrebuințează sub formă de băi calde în cură externă. Nămolul se folosește sub formă de aplicări calde sau reci. Temperatura apei este mai mare în adâncime (25-30 de grade Celsius).
Un munte de clorură de sodiu
Țintea dispune și de zăcăminte însemnate de clorură de sodiu, întregul areal pliindu-se pe un munte de sare ce ține de la Valea lui Dan până în inima Băicoiului, pe o lungime de aproximativ 6 km, la o adâncime de 2.800 - 3.000 m și o lățime ce variază între 60 și 1.200 de metri spre localitatea Bobeica.
Bolliac, amintiri cu castelana
În memoriile publicate în 1875 în gazeta „Trompeta Carpaților”, Cezar Bolliac rememora aventura trăită la Țintea-Băicoi în vara anului 1848. Încercările de înăbușire a revoluției pașoptiste l-au prins pe poet, unul dintre fruntașii zaverei, la curtea prințesei Cleopatra Trubețkoi: „Castelana din Băicoi m-a ajutat să scap, să trec granița în Transilvania. Tot ea mi-a procurat un pașaport pentru drum”.
75 de dolari costă astăzi un baril de petrol, cea mai mare creștere înregistrată în ultimii trei ani, situație care va face probabil să explodeze din nou prețurile tuturor produselor
La Țintea a fost descoperit în trecut un tezaur de tetradrahme, imitații dacice ale monedei lui Filip al II-lea, regele macedonenilor și tatăl lui Alexandru cel Mare
În 1968, comuna Țintea (alcătuită atunci din satele Țintea, Liliești și Dâmbu) a fost alipită Băicoiului, declarat oraș încă din 1948 datorită dezvoltării accelerate generate de exploatarea resurselor de hidrocarburi
Înainte de Primul Război Mondial, aproximativ 75% din capitalul investit în industria petrolieră din România era german, britanic și olandez. Capitalul românesc avea o pondere de doar 8%
Pe „Seninul”, în Valea Stelii, primele puțuri, săpate în 1883, la o adâncime maximă de șaptezeci și doi de metri, erau de parafină