Cuvintele se țes firesc, vorba îi e apăsată. Poveștile se derulează cu emoție nedisimulată. Ai sentimentul că îl poți asculta o viață, fără plictis. Chiar așa, să-l ascultăm cât ne mai putem bucura de el. E Dinu Săraru, cel mai mare scriitor român în viață.
Jurnalul: Ne propuneți niște cărți în care surprindeți sistemul socialist privit prin ochii țăranului. Despre ce e vorba?
Dinu Săraru: Trilogia este tributară universului țărănesc pe care eu l-am exploatat și în „Niște țărani”, și în „Clipa”. Personajul principal este un țăran care ajunge lider comunist și care este pus să-i pedepsească pe semenii lui, care se răzvrătesc împotriva colectivizării. Ei nu înțeleg ce se întâmplă cu ei, pentru că au crezut că, după ce s-au întors de la război, puterea le va da pământul promis, iar ei constată că socialismul le ia, de fapt, pământurile. Ei trăiesc o dramă extraordinară. Acest fiu de țăran care ajunge lider e pus în situația de a-i pedepsi pe acești țărani. Nu poate, pentru că înțelege tragedia prin care trec ei. Sub tăvălugul globalizării cu orice preț, al colectivizării, el îi înțelege și devine victima dragostei pentru oameni. Astfel ajunge, din lider comunist, deținut politic la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Am cunoscut în viața mea persoane care au fost lideri comuniști și au ajuns în lagăre. În România de după război se aplica exact politica Rusiei Sovietice. Absurdul regimului comunist a atins culmea chiar prin explozia dinăuntru, implozia regimului. A căzut victima propriilor legi comuniste care frizau absurdul sublim - absurd care nu mai avea margini.
Haideți să decriptăm cum ați scris această trilogie, povestindu-ne cum a ajuns socialismul să atingă acest absurd. La 21 de ani, ați fost arestat și dus în lagăr pentru că erați fiu de lider țărănist și nepot de boier.
Am fost în lagărul de la Cernavodă, în Colonia Columbia. Pe vremea lui Stalin, se desființase lagărul de la Medgidia, Mila 21, aflat chiar pe albia canalului, pentru că, așa cum zic țăranii, nu mai aveau ce să le dea de lucru. Așa că am fost trimiși, cei din lagărul de la Mila 21, în Colonia Columbia de la Cernavodă. Am fost îmbarcați în vagoane în care se cărase ciment. Erau impregnate de ciment. Ne-au suit zeci de oameni într-un vagon cu ușile închise, fără ferestre, fără nimic, plin de praf de ciment. Era sufocant. Am făcut o zi întreagă, înghesuiți acolo, pe un drum care în mod normal se face în maximum 10-15 minute. Era în jur de 1 septembrie 1953. În gară la Cernavodă am fost coborâți din vagoanele în care nu respirasem nimic decât praf de ciment. Eram secătuiți. Fiecare aveam o boccea în mână. Eu nu știu de unde aveam o lădiță mică de tot, de lemn, ca un sicriaș, așa. În ea avem o carte: Bălcescu, Puterea armată la români, primul volum al Academiei Republicii Socialiste din România. Nu știu cum de nu mi-au luat-o. Eu, care eram împătimit de Bălcescu, o cumpărasem de la librărie și am reușit să o iau pe când am fost arestat în București. În lădiță aveam cartea asta și o cămașă, toată avuția mea. O am și acum, îmbrăcată în piele, martora atrocităților trăite...
Ce a urmat?
Ne-au dat jos în gara de la podul de la Cernavodă. Ne-au încolonat și am mărșăluit pe un drum plin de praf, care urca până în vârful unui deal. Am înțeles că acolo e lagărul. Mergeam printre soldații care ne păzeau cu puștile mitralieră în mână și printre câinii polițiștilor. Mărșăluiam zdrobiți de oboseală, sufocați de cimentul pe care le respiraserăm în vagoane. Erau niște ziduri mari de tot, albe, cu sârmă înghimpată deasupra. Ni s-a dat voie să oprim, că eram frânți de oboseală și mai cădeau unii pe jos. Era un dezastru. Acolo am ridicat pentru prima dată capul, să văd lagărul. Se vedea extraordinar de bine o lozincă imensă de pânză, de tablă, de lemn, nu știu de ce-o fi fost, atât de mare, că ocupa toată lungimea lagărului, pe care scria: „Trăiască lagărul păcii, democrației și socialismului!”. Mi-a căzut lădița din mână când am văzut. Ăsta era lagărul în care urma să stăm noi. Lozinca, vizibilă de jos, celebra socialismul, iar sus era lagărul. Ei își făceau propagandă socialistă, vizibilă pentru oamenii care treceau cu trenul prin gară. Iar sus era, de fapt, un lagăr de exterminare. Acesta este absurdul sublim.
Acesta a fost declicul care v-a determinat să scrieți?
M-a marcat extraordinar de mult această împrejurare, acest absurd, așa că am început să scriu „Niște țărani” și să-l public în foileton la Flacăra lui Adrian Păunescu. Mă duceau la exasperare cărțile despre colectivizare, unde se descria un țăran nemaipomenit de fericit, care nu mai știa de fericire că i se lua cu forța pământul. Și dacă nu semna, era băgat în lagăr de securitate. Vă dați seama, dacă nu semna predarea pământul lui, cât era de puțin, o bucată mică, și perechea de boi, perechea de cai, toată sărăcia lui. Absurdul sublim al acestei lozinci puse chiar pe lagăr m-a întărit în ambiția de a scrie o carte despre țăranii mei de la Slătioara, care au fost supuși terorii colectivizării forțate în lagărul „păcii, democrației și socialismului”. Așa am scris și „Clipa”, roman în care descriu și scena amintită. „Clipa” a fost o detentă extraordinară pentru trilogia „Dragostea și Revoluția”, pe care dumneavoastră o să o distribuiți cu Jurnalul. Așa m-am gândit să fac o frescă în care să denunț tot adevărul despre societatea în care trăiam. Eram la televiziune acum, redactor-șef, director pe cultură, și am început să scriu cu convingerea că pot să depun o mărturie cu privire la absurdul care guverna universul unei țări socialiste, în care absurdul devenise sublim. Eram marcat de acea lozincă. Am început să scriu „Toamna roșie”, primul volum, pornind de la experiența mea de viață, de trăire directă a realității socialiste. Viața m-a pus în situația de a constata absurdul, fiind eu, la un moment dat, un purtător de cuvânt, prin meseria mea, al acestui absurd. Am pornit de la experiența mea personală și, în acest fel, activistul comunist fiu de țăran ajuns prim-secretar, adică șef al unei regiuni, devine conștient la un moment dat că toată bătălia în care e angajat pentru a colectiviza agricultura, a socializa tot ce mișcă, râul, ramul, să fie supus unor rigori absolut absurde. Eu sunt de fapt Dumitru Dumitru, personajul din „Dragostea și Revoluția”. Am cunoscut lumea activiștilor, care ajunseseră pe trepte foarte înalte și executau cu aplomb și cu devotament rigorile și obligațiile social-politice ale treptelor ierarhice pe care se aflau. Am fost în mijlocul acestor activiști. Îmi dădeam seama cât de dramatică e viața lor. Mulți erau conștienți că slujesc o cauză nefastă pentru ideea de democrație, ideea de dreptate socială, ideea de respect al identității și demnității umane. Am trăit eu această dezumanizare care domina atmosfera în lumea socialistă. Am transpus în primul volum din „Dragostea și Revoluția” povestea acestui activist și a lumii tinere care trebuia să se încadreze în rigorile absurdului sublim, conștientă că participă la o luptă supusă terorii și distrugerii identității umane, a sentimentelor celor mai curate și a adevărurilor.
Deci oamenii erau tratați ca niște slugi.
Am să dau un exemplu acum al unei împrejurări în care oameni de pe poziții înalte ale socialismului, care erau conștienți de absurdul în care își desfășurau activitatea și viața, falsul pe care îl slujeau. Am cunoscut un ministru al agriculturii, tânăr, care terminase facultatea strălucit, pentru că erau promovați într-adevăr oameni care au construit socialismul, oameni cu studii înalte. Avem, în vremea aceea, o școală înaltă și tinerii erau recrutați pe merit, ca să construiască fabrici și uzine. Dar erau călcate în picioare sentimentele umane, sentimentele de proprie demnitate. Ajungeau slugi ale unei cauze mari, care se înfăptuia ca lozinca aia, „Traiască lagărul păcii". Da, trăiam într-o lume de lagăr. Să revin. Acest ministru, David îl chema, a fost într-o după-amiază la Ceaușescu, chemat să discute o chestiune importantă pentru economia țării. În Occident, Ceaușescu văzuse că se consumă carnea albă de iepure, care era expusă pe toate tarabele. Noi aveam obligația să vindem porci la export. Iar Ceaușescu găsise soluția: voia să învețe populația să mănânce carne de iepure, pentru ca porcii să meargă doar la export. Și l-a chemat pe David. Noi, care eram afară, am fost curioși cum s-a desfășurat discuția. Ne-a povestit că Ceaușescu l-a întrebat câți iepuri pot fi crescuți la hectar, câte înmulțiri se fac pe an la iepurii ăștia. Câte kilograme are un iepure tăiat, câtă lucernă mănâncă, câți morcovi mănâncă. Cât costă aia, cât costă aia. Și a ajuns la concluzia că e nevoie de 3 milioane de iepuri. Ceaușescu făcea calcule din cap. A calculat câtă carne de iepure va avea românul pe tarabă. Și a ajuns la o situație conform căreia România putea acum să vândă în Occident câți porci voia, că înlocuia carnea de porc pentru populație cu carnea de iepure. Așa s-a hotărât să dea drumul la „Acțiunea iepurele”. Ministrul David, când ai ieșit de la Ceaușescu, era alb ca varul. Și noi l-am întrebat cum a fost la discuție, și el ne-a povestit că ordinul trebuie să se execute. Iar el i-a confirmat lui Ceaușescu că se va executa. Și eu l-am întrebat: Și, se poate? A răspuns, sugrumat de emoție: Exclus! Dar n-a avut curajul să îi spună lui Ceaușescu că nu se poate ca într-un an de zile să realizezi o producție de milioane de kilograme de carne de iepure. Era atât de teroristă discuția că nu a avut curajul să spună nu se poate și că ne trebuie ani întregi pentru a ajunge la industrializarea producției de carne de iepure. Am rămas interzis. Și atunci m-am hotărât că trebuie să arăt împrejurările în care viața umană, viața reală, viața adevărată, viața conformă cu normele firești ale respectării demnității umane individuale, e călcată în picioare în universul asta. Așa am plecat eu la drum să scriu „Dragostea și Revoluția”.
Citiți în ziarul de mâine alte spovedanii ale lui Dinu Săraru: cum a fost vândută România bucată cu bucată și ce perspective avem să revenim pe drumul demnității.