Atitudinea Statelor Unite față de aliații lor înaintea războiului cu Iranul este echivalentul geopolitic al sloganului purtat cândva cu mândrie, pe o jachetă, de prima-doamnă a Americii, Melania Trump: „I Really Don’t Care. Do U?” („Mie chiar nu-mi pasă. Ție?”).
Administrația Trump a respins din start ideea formării unor coaliții și nici măcar nu a încercat să obțină legitimitatea diplomatică ce a caracterizat Războiul din Golf, din perioada 1990–1991, sau chiar invazia Irakului din 2003.
Mai mult, ofensiva a fost lansată, împreună cu Israelul, fără ca mulți dintre aliați să fie măcar informați.
Un oficial american relata că ministrul Apărării unuia dintre cei mai apropiați aliați ai SUA se afla în regiune atunci când a izbucnit conflictul, fără să știe nimic.
Primele lovituri ale SUA și Israelului, care au dus la moartea liderului suprem iranian Ali Khamenei, au declanșat o reacție în lanț în Orientul Mijlociu și nu numai.
Guverne europene și arabe s-au trezit în fața unui război care nu era al lor și pe care majoritatea nu îl dorea.
Autoritățile din întreaga lume au început evacuarea cetățenilor prinși într-o zonă de conflict aflată în expansiune, iar piețele energetice au reacționat imediat: creșterea prețurilor la energie a lovit toate economiile planetei.
Aliații din Golf, iritați de superficialitatea Casei Albe
În statele din Golf, calmul opulent al orașelor ridicate din deșert a fost spulberat de rachetele și dronele iraniene. Kuweit, Arabia Saudită, Qatar, Bahrain, Oman și Emiratele Arabe Unite au devenit ținte ale represaliilor Teheranului.
Iar blocarea de facto a Strâmtorii Ormuz - una dintre cele mai importante rute pentru transportul petrolului - și întreruperea producției de gaz natural lichefiat în Qatar au amplificat turbulențele economice globale.
În mod surprinzător, administrația Trump a părut luată prin surprindere de reacția Iranului, semn al planificării superficiale a războiului la Casa Albă și, posibil, un indiciu îngrijorător pentru ceea ce ar putea urma.
Foarte probabil, echipa lui Trump a subestimat reacția Iranului. Faptul că administrația americană s-a arătat „surprinsă” că operațiunea nu a fost la fel de rapidă precum înlăturarea lui Nicolás Maduro în Venezuela arată că Washingtonul a crezut că Teheranul joacă la cacealma.
De cealaltă parte, oficialii israelieni susțin că exista o așteptare clară ca bazele americane din regiune să fie vizate, dar amploarea atacurilor asupra infrastructurii și a zonelor civile din statele din Golf nu fusese anticipată.
De altfel, iranienii nu au distrus Doha sau Dubai, dar au demonstrat că își pot respecta amenințările și sunt capabili să perturbe serios viața în statele din regiune.
Deși intensitatea atacurilor cu drone și rachete asupra statelor din Golf a scăzut în ultimele zile, arsenalul Republicii Islamice rămâne un instrument politic de presiune extrem de puternic în zonă.
De altfel, populația țărilor din regiune este furioasă pe SUA și pe Israel pentru escaladarea conflictului, deși rachetele care cad asupra orașelor vin din Iran. Unele guverne arabe se tem că strategia Teheranului este tocmai aceea de a crea o ruptură între ele și SUA.
Ultimele evoluții explică îngrijorarea tot mai mare din Orientul Mijlociu. Într-o convorbire telefonică cu Trump, emirul Qatarului, șeicul Tamim bin Hamad Al-Thani, a subliniat „importanța limitării crizei și intensificării eforturilor diplomatice pentru a o încheia”.
Și Omanul, care media negocierile dintre SUA și Iran înainte ca Trump să le anuleze, este alarmat. Ministrul de Externe Badr Albusaidi, a avertizat, duminică, faptul că regiunea se află într-un „moment de cotitură periculos”.
În plus, potrivit unor surse familiarizate cu situația, unii oficiali guvernamentali și militari ai statelor din Golf încep să fie iritați de tonul triumfalist al administrației americane în descrierea războiului aflat în derulare.
„Mesajele care vin din Washington sunt aproape pornografice. Parcă liderii se bucură de vărsarea de sânge, fără un obiectiv final clar, în timp ce economiile statelor din Consiliul de Cooperare al Golfului sunt afectate.”, a declarat, sub acoperirea anonimatului, un fost înalt oficial american aflat în prezent în regiune, citat recent de către CNN.
Europenii, ignorați cu desăvârșire
Și pentru aliații europeni ai SUA, războiul din Iran a repus pe tapet o realitate incomodă: nu pot trăi cu Trump, dar nici fără el.
Pare însă greu de înțeles de ce aliații europeni și cei din Golf nu au anticipat actuala evoluție, în condițiile în care au existat numeroase semnale în această direcție, totul culminând cu operațiunea militară din Venezuela.
Actualul conflict reprezintă expresia cea mai dură a noii doctrine „America First”, care presupune utilizarea forței americane pentru a impune o nouă interpretare a intereselor SUA.
La fel ca operațiunea americană care a dus la înlăturarea liderului venezuelean, Nicolás Maduro, războiul din Iran reflectă afirmația făcută anul trecut de Stephen Miller, un apropiat al lui Trump, potrivit căruia „legile de fier ale lumii” arată că statele puternice pot conduce prin forță.
În același timp, conflictul ilustrează temperamentul exploziv al lui Trump, apetitul pentru riscuri uriașe, aversiunea față de strategii elaborate și dorința lui de a exercita o putere fără limite.
Cel mai imprevizibil președinte al epocii moderne a transformat astfel cea mai mare superputere a lumii într-un factor de destabilizare globală.
În acest context, deși șocați de disprețul lui Trump față de instituțiile internaționale, europenii sunt conștienți de propria lor fragilitate militară și trebuie să fie prudenți în relația cu un președinte de care depinde în mare măsură apărarea lor.
În consecință, reacția lor a fost până acum una ambiguă: ei au condamnat metodele, dar au evitat să conteste obiectivele Washingtonului. Mai mult, ei încearcă să se implice în conflict, fără a se angaja cu adevărat.
De cealaltă parte, încurajat de puterea militară a SUA, Trump pare indiferent la aceste eforturi europene de adaptare.
„Nu-mi pasă deloc.”, a declarat el pentru CBS, la sfârșitul săptămânii trecute, atunci când a fost întrebat dacă dorește mai mult sprijin din partea Europei. „Pot face ce vor.”, a conchis Trump.
În schimb, alte personaje din administrația de la Washington critică deschis ceea ce consideră a fi slăbiciunea Europei. Spre exemplu, secretarul Apărării, Pete Hegseth, i-a ironizat pe aliații care „se lamentează și ezită” în privința folosirii forței.
Oricum, undele de șoc ale războiului cu Iranul au lovit o alianță transatlantică deja fragilizată, după ce Trump reluase, în ianuarie, solicitarea sa ca Groenlanda să devină parte a SUA.
„Relația specială” dintre Washington și Londra traversează o criză, după ce Trump a reacționat furios la refuzul inițial al Marii Britanii de a le permite piloților americani să lanseze misiuni de luptă de pe baze britanice.
Premierul britanic, Keir Starmer, aflat sub o imensă presiune politică, a condamnat ideea unei schimbări pripite de regim, exprimând poziția unei țări traumatizate de experiența războiului din Irak și profund ofensate de recentele remarci ale lui Trump despre pierderile aliaților în războaiele de după 11 septembrie.
Alte state europene au adoptat o strategie de echilibru ceva mai eficientă. Președintele francez, Emmanuel Macron, a declarat că nu poate fi de acord cu lovituri desfășurate „în afara dreptului internațional”, dar i-a captat atenția lui Trump, trimițând un portavion pentru a proteja interesele Franței.
Cancelarul german, Friedrich Merz, a gestionat cu prudență o vizită dificilă la Casa Albă, exprimând îngrijorări comune privind programele nucleare și de rachete ale Iranului și condamnând amenințările Teheranului la adresa Israelului.
În schimb, premierul spaniol, Pedro Sánchez, a riscat relațiile comerciale bilaterale cu SUA, refuzând utilizarea bazelor militare americane pentru lovituri împotriva Iranului și acuzând Washingtonul că joacă la „ruleta rusească destinul a milioane de oameni”.
Final incert, capcane periculoase
Și finalul războiului ar putea deveni, în egală măsură, un teren minat pentru aliații Statelor Unite, în special pentru cei din regiune.
Un regim clerical remodelat la Teheran, condus de noul lider suprem desemnat, Mojtaba Khamenei, ar putea reprezenta o amenințare externă mai redusă, dar ar necesita lovituri militare periodice pentru a fi ținut sub control.
Iar un eventual guvern dominat de rămășițe ale Gărzii Revoluționare Islamice ar putea pune accent pe represiunea internă, în timp ce ar continua să reprezinte un risc pentru întreaga regiune.
Nimeni nu pare să își dorească însă haosul generat de eventuala prăbușire a statului iranian, care ar putea declanșa un război civil, o criză a refugiaților și un alt șoc economic global.
Concomitent, toată lumea știe că Trump ar putea apela oricând la strategia utilizată în politica internă: să declare victoria, să se retragă și să-i lase pe alții să gestioneze consecințele acțiunilor sale.
Dintr-o altă perspectivă, faptul că statul evreu a intrat în război și a ocupat teritorii din Siria, Liban și Gaza și a lovit Qatarul, iar miniștrii de extremă dreapta din guvernul Netanyahu declară că vor să controleze teritorii până la Eufrat și Tigru îngrijorează profund lumea arabă.
Tot mai mulți lideri din Orientul Mijlociu se întreabă acum dacă Iranul este înlăturat doar pentru ca Israelul să devină noua hegemonie regională.
În spatele tuturor acestor scenarii stă stilul politic al lui Donald Trump. Strategia sa este, deseori, aceea de a distruge structurile existente, de a vedea unde cad piesele și apoi de a-și declara victoria.
Aplicată într-o regiune atât de fragilă precum Orientul Mijlociu, această abordare transformă politica globală într-un experiment cu miză uriașă.
Într-un interviu acordat revistei „The Atlantic”, Trump spunea că în primul mandat a avut „două lucruri de făcut: „să conduc țara și să supraviețuiesc”.
Acum, „a doua oară”, adăuga el, „conduc țara și lumea.”
Războiul cu Iranul sugerează că lumea începe deja să simtă efectele acestei ambiții. Iar consecințele ar putea schimba ordinea globală pentru mult timp.