În ultima zi, Târgul de Crăciun al Bucureștiului a arătat ca urbea: urât, sărac. Autoritățile cred că a fost un succes – stă sprijin seria de comunicate-reclamă; mulți oameni strâmbă din nas – nu a fost nimic mai mult decât o strânsură comercială pusă în poleială de luminițe.
Încă din Ajun s-a dat veste în oraș: marele târg organizat de Primăria Capitalei în centrul Bucureștiului va onora ultima zi de activitate cu două concerte. Lume nu a prea venit, dar bulevardul care duce spre Palatul Parlamentului s-a închis. Jandarmii au adus o dubă, Rutiera – o specială. Pe dalele unde, de mult, ronțăiau gloanțe printre cei ieșiți să-l doboare pe Ceaușescu a apărut ceată de ambulanți. De Prahova, cu tot felul de nimicuri, să ia ochii micuților scoși la plimbare.
Un tramvai, în colț de Patriarhie, scârțâie ruginit în aproape bezna locului. „Nu e primarul de vină. E acțiunea aia pentru ucraineni”, crede unul care a rămas în urmă cu știrile, zgâindu-se orb la un stâlp de iluminat ieșit în pensie. Mai negru e și în sus, spre Coșbuc, pe aici parcă n-a trecut Crăciunul.
De la Unirii și până în Piața Constituției, pe „pietonala de Crăciun”, a mai răsărit un pui de târg fără sinchiseala Primăriei. Centrul Bucureștiului pare transformat; seamănă teribil cu un bâlci în margine de comună. Cam ca la „Drăgaica” de Bolintin Vale. Produsele sunt cam aceleași: plastice sub formă de jucării, porumb fiert, dulciuri… Nu se vede picior de autoritate. Nici de la „sănătatea publică”, nici ăia de la Protecția Consumatorului, nici bocanc de polițist local. Deși mașinile din dotare sunt afișate, isteț, la colț de intersecții, să dea a reclamă. Inspectorii Primăriei nu au călcat prin zonă – „n-are maică ce face. Că lumea nu mai are bani, a fost Crăciunul, acum e buzunarul gol”. Femeia ce rotește bățul cu zahăr n-are teamă de „oamenii lu’ Primaru’”: n-au venit, nu or să mai vină, asfaltul murdar e bun de tejghea.
Vată de zahăr pe deget de carabă murdară
Vizavi e hărmălaie: unul nu știe să plimbe bățul prin oala cu vată de zahăr. Pe deasupra aparatului montat pe marginea unei fântâni care desparte bulevardul, bărbatul ține între degete lemnul și un muc aprins de țigară. Scrumul nu se știe unde ajunge, pe băț se mânjesc câteva fire de zahăr aproape ars. „Nu așa, bă”, se asmute un vecin și arată regula: bagă caraba murdară în ligheanul rotitor și strânge harnic. Pe urmă înfige bățul scos din dos de masă pliantă. „Să tragi deasupra și un cilofan, că e frumos”, mai aruncă sfătosul și trece reverul gecii peste nasul curs. Un copil trage de mamă: „Vată pe băț, vată pe băț!”. Femeia cumpără. Vânzătorii zic că au dever.
Lumea se plimbă năucă printre sutele de baloane cu luminițe aliniate de târgoveții de Prahova pe bulevardul lat. Unul își cheamă clientela cu țipăt de iarmaroc: „Ia ozeneu’, uite ozeneu’, tragi cu ozeneu’, cinșpe lei bucata”. Bucățile de plastic cu led de toate culorile sunt aruncate în aer cu praștia, reclama adună mulțime de copii care trag de buzunarele părinților. Brunetul de le vinde are „șourum” fix pe centrul carosabilului, cu vedere la panoramica târgului. Zâmbește parșiv, mai dă în cer cu „ozeneu”, cât să-și facă safteaua. De pe rigolă, una cu batic îl fixează cu ciudă pe vânzătorul de nimicuri. Ea nu a dat nimic, deși oala îi bolborosește plină cu porumb, în colțul unei limuzine lăsată sub indicatorul care arată cât costă ora de parcare. „Dar de ce mă filmezi? Nu ai dreptul ăsta. Eu am autorizație”, cârâie femeia și cheamă în ajutor liota. Vine doar bărbatu-său, ăilalți ar strânge pungile cu marfă, să scape de-i vorba de amendă. Vânzătorii, toți, se jură pe inimă – „să moară măicuța mea, că e Crăciunul” - că au autorizație: „d’aia veterinară”. De comerț n-au, dar nici nu întreabă nimeni. Problema porumbului vândut din mâini murdare, de pe hârtie cu pete are o rezolvare: „ce, la magazin e altfel?... Dacă te îmbolnăvești?... Ce, de la magazin nu te îmbolnăvești?... E, fiecare cu norocul lui!”.
În spate, printre gunoaie foșnește ceva. La adăpost, mai ferit de luminițele ambulanților, o coadă cheală de șobolan alunecă printre paharele de plastic de la târg, cele cu rest de vin fiert, și printre caserolele de carton pătate cu tot felul. Grămezi mici și mari de gunoi flanchează bulevardul într-un amestec de unsoare, roșu de poșircă și bob de porumb fiert. Dinspre târg plutește alt amestec: de prăjeală și praf de pușcă. Petardele bubuie ca la instrucția de poligon, stresându-l maximum pe unul de face playback la boxă.
Ferentariul din târg
Târgul de Crăciun, în ultima zi, arată trist. Ca în prima zi. Căsuțele „de poveste” – alea cu blănuri, cu afumătură de Sibiu sau cu tezaur uman viu – n-au clientelă. Nu-i bai, așa cum zice vânzătoarea dintr-o tejghea înghesuită: „Nu contează să fie mulți. Contează să cumpere”. Prețurile sunt de patru ori mai mari decât pe piață, comercianții sunt mulțumiți. Înghesuială nu e, doar se strânge lumea la roata panoramică și la carusel.
Renii din lemn par abandonați. Parcă ar plânge și când țipă una, lipită de coarne: „Cuscră, filmează aicia”. E o femeie în trening, cu leduri împletite în bentiță, pe cap. Se hlizește în poziție standard de socializare printre reni, taman acolo unde primarul Capitalei se fixa la fotografiat în deschiderea târgului. Printre soldații de lemn, și ei abandonați, o tanti își face selfie cu farfuria de plastic pe care zac în sos două sarmale. „Uite, cumnate, pe la târg”, zice în microfonul telefonului unul cu copil pe umeri – „ne-am învârtit după pilule, am reușit să găsim niște smecta și acu’ căscăm gura prin târg. A, nu, e de rahat”. Nimeni nu știe la ce se referă bărbatul, colindele se aștern brusc după un moment de tăcere.
Roata panoramică întinde coada groasă de lume până înspre standul ălora cu friptură, goale de clienți. „La 10 lei tura, ăștia nu or să mai muncească tot anul”, zice unul. Altcineva mârâie că la carusel e bătaie de joc, copiii nu au răbdare să aștepte. Până și la toboganul de plastic sunt nemulțumiri. În jurul patinoarului, dalele parcării au prins umezeală, e întuneric, pare un fel de Ferentari al târgului. Cu pustiu și jandarmi. Plus o căsuță cu iz de „bântuială” și nu de poveste de iarnă. Scena e la fel de goală, dar lumea ciulește urechile. Din margine, din zona bâlciului de afară, se aude zarvă.
„Mai uei.....”
Omul cu microfonul pus pe la jumătate de bulevardului e în toi de repertoriu. Nu a adunat prea mult, bruneții cu nimicurile de vânzare i-au mâncat audiența cu reclamele lor zbierate. A mers bine „Ginglebels”, acum se pregătește pentru piesa de rezistență: Frank Sinatra, pus tot la boxă. Acordurile trec blând prin aparatul de emisie, omul începe să trudească la microfon: „End nau, dă end is nir, end so ai feis...”. Cântecul începe să se pălească, pe aproape umblă unii în niște blănuri groase și murdare. Printre ei, doi indivizi în – odinioară - cămăși albe păstoresc scandalul: încep tobele, pe urmă fluierele. Sunt veniți de prin Moldova, ajunși „cu ursul” la București. „...mai frend, ai sai it clir...”, mai tremură cel de la microfon, iar dintre blănuri bubuie: „haidii băăăă”, printre huruială de percuție și ascuțit de fluierat. Înciudat, cu mină de lehamite, cântărețul de colinde de microfon mai șuieră încet și rău: „maaaaaai ueeei”. Își trage, pe urmă, cutia de carton în care cineva a aruncat o hârtie de cinci lei și lasă „scena” liberă. „Urșii” bubuie cu ecou în fața Parlamentului, localii se amuză, lumea trage cu blițul telefoanelor. O femeie nu scapă de unul dintre colindători până nu scoate o bancnotă. Darabanele mari mai că bat colindele din boxele târgului lui Nicușor.
Înspre Unirii se face liniște. E doar același zgomot de tramvai vechi și noxe de motoare ce așteaptă în trafic. „Cinșpe lei, cinșpe lei”, mai încearcă unul să atragă cumpărători pentru baloanele lui expuse pe mijloc de stradă. Centrul nu mai e în sărbătoare, întunericul pare să cuprindă tot.