În careul de șase blocuri din centrul Capitalei e liniște. Seara a căzut cu rece și umed. E sfârșit de săptămână, apartamentele sunt aprinse. Doar câteva au roșu-alb sclipici, semn de așteptarea Crăciunului. Restul sunt în galben-cald, de sufragerie. De departe se aude, întâi - încet, un vuiet. Tobe, urlete, ritm de galerie de fotbal sătească. Tumultul zgâlțâietor se apropie și intră între blocuri. „Noi vienim să colindăm/Măruț, mărgăritar/Pe la curți de booo-ieri maaaari/Da’ boerii nu-s acasă/Măruț, mărgăritar/Da’ booo-ierii nuuu-s accasăăă”. Cântecul e sacadat: țac-țac-țac, acompaniat cu tamburină. Sunt mulți, hăndrălăii. Ici-colo au câte un ceva tradițional: o ie, ori o căciulă, ori panglică tricoloră. Unul mai micuț trage un cărucior în care e pusă o boxă muzicală mare cât el. Aparatul bubuie colindul popular. Hăndrălăii fac play-back. Intră în solo doar la dublat de refren cu „haidii, băăă” ori „hop-hop-hop”. Unii accentuează pe „boierii nu-s acasă”, supărați, cumva, că nu primesc nimic. Uhăie, fluieră, chirăie, dar careul de blocuri rămâne impasibil.
Încet se preling către alte blocuri, în zonă se așterne ușor, din nou, liniștea. Înainte cu vreo treizeci de minute de ora regulamentară de liniște, stabilită prin lege, un sunet de trompetă se strecoară printre apartamente. Trompeta e ajutată de un saxofon și un clarinet. Cu un ajutor de trombon și de altă trompetă se clădește un „O brad frumos” în ritm de jazz. Cinci minute durează spectacolul. „...and happy new year” pe voce de trompetă termină recitalul. Sunt cinci „Moși Crăciun”, fiecare cu instrumentul său. Și au povești adânci.
Trupa lui tata Jean
Tata Jean e mare cât un urs, cu plămânii la fel. Prietenos, nu vorbește decât în parabole și apropouri. „Dai cinci lei de poveste”, râde serios omul. Costumul roșu de „Moș” abia îl încape, iar burdihanul îl transformă mai abitir în personajul mitologic. E șeful trupei, are patru subordonați, un fel de grupă de infanterie. Și ei tot „moși”. „Sergentul” ar fi unul mai tânăr de poartă șirag de luminițe pe fes. E și un „căprar de intendență”: poartă un rucsac-sacoșă unde ar trebui să fie îndesate cele de căpătat. Rucsacul e dezumflat, arată a jale. Fețele colindătorilor sunt vesele. La ordin, trec pe „Am venit să colindăm...”, bucată de fanfară, cu trompeta, din nou, la comandă. Sunt așezați de front: doi în față, trei în spate. În linie de trecere în revistă. Tata Jean suflă în alama lui cu coada ochiului la grupă. Unul pirpiriu, tras la față, pare-se că a dat gherlă, namila – cu palma cât cazmaua – își apleacă instrumentul spre el. Sfrijitul intră rapid în ritm. Saxofonul merge brici, trompeta a doua – a „sergentului” – ține bine isonul. Luminile în blocuri se aprind. Se văd umbre. Cele mai multe ascunse pe după perdele. Ascultă până la capăt și dispar. Nimeni nu deschide geamul spre a arunca pomana, dar mulți au savurat miniconcertul. De undeva, de sus, se aude clămpănit de palme, ca un fel de aplauze. Apoi, din nou liniște. Trupa e tot veselă.
Binele se întoarce mereu
„Gingăl bels e aia mai cerută dintre toate. Da, oamenii ascultă, unii ne cer piese speciale. Ies la balcon, la geamuri și zic: Cânt-o, bă, p-aia... Dacă e în spiritul sărbătorilor, cântăm”, povestește tata Jean. Omul nu are emoții cu repertoriul - toții oamenii săi, zice, au liceul sau facultatea de muzică terminate. Așa că știu cum și ce să cânte. Există o singură regulă: se suflă doar colinde.
An de an, lui tata Jean și oamenilor săi li se cer tot felul de plusuri – de regulă sârbe. „Le facem și pe alea, dar nu acum. Cântăm când vor ei, dacă ne angajează, orice. Dar nu între 6 și 24 decembrie. E regulă” – e deviza grupului, definită de „comandant”. Omul povestește că „a ieșit pe piață” de ceva ani, după ce s-a pensionat. Nu vrea să spună profesia de bază. Zice doar că are pensie specială. Apoi se încruntă și se supără: „E atât de specială că abia ajunge”. Cu oamenii săi, iese „la testare” de Sfântul Nicolae. Apoi, toți se retrag și apar din nou prin cartiere – „și în centru, și la periferie” – cu zece zile înainte de Crăciun.
Bat Bucureștiul, mai abitir ca o trupă în turneu, cunosc toate cotloanele. Și, parcă logic, mai mult primesc pentru concertele lor în periferie, unde lumea e mai săracă. „Deși sunt importanți, foarte importanți, banii nu sunt ceea ce ne face pe noi să colindăm. Nu ne supărăm dacă avem bocceaua goală la sfârșit. Dacă aducem bucurie măcar unui singur om, atunci suntem mulțumiți. Dar să știi că întotdeauna binele se întoarce. Uite, acum ceva ani, am dat peste niște bătrâni la o casă din mahala. Le-am cântat, ne-au mai cerut. La sfârșit ne-au umplut de bine. Nu bani; nuci, covrigi, multe, rupte din puținul lor. Peste un an am dat iar pe la ei. Probabil sărăciseră de tot. I-am văzut că ascultă după ferestre. Dar n-au ieșit. Le-am zis băieților să băgăm în plus. Și am cântat cât am putut. Pe urmă am plecat. Iar la colț ne-a oprit unul. Stătuse să asculte tot ce cântasem noi. Și îi plăcuse. Ne-a băgat în casa lui – mamă ce casă avea, se învârtea după soare – și ne-a pus la masă. Și ne-a miluit cu sumă frumușică”.
Pirpiriul îi aduce aminte lui tata Jean și de un colind făcut la o casă de bătrâni: „Da, am cântat și acolo. Nu am vrut să primim nimic. Doar, așa, de suflet de mamă. Când am terminat, o băbuță s-a ținut scai de noi. Avea cinci lei, voia să-i luăm. Nu am vrut, dar băbuța uite așa s-a ținut de mâna mea. Nu m-a lăsat până nu am luat banii. Am plâns atunci”.
Amintiri cu regimentul, printre blocuri
Ceva este ciudat cu noi colindătorii. Sunt politicoși, ordonați, cântă ca unul. Când îți vorbesc au poziție parcă regulamentară: țin distanță nici mare, nici mică, privesc direct în ochi și stau în „drepți”. Pe toți îi doare câte o articulație, câte un „lombar” sau câte un os. Tata Jean își aduce aminte că, odinioară, pe ger și zăpadă – când se lipiseră buzele de instrument – unul a coborât repede de la etaj și le-a înfipt în zăpadă o sticlă de whisky plus cinci pahare. „Luați și beți și vă încălziți”, a cântat omul către trupa de colindători. Dar durerile nu au trecut. „E boală profesională, tată”, zice tata Jean. Și atunci provoacă surpriza: „Io-s veteran. Am lucrat în Armată”.
Cu gândul la conflictele moderne se aduc în discuție „teatrele” Bosnia, Kosovo și Afganistan. „Nu, tată, ce Afganistan? La fanfară. La Regimentul 30 Gardă!”, râde „Moș Crăciun” cel mare. Surpriza e mai adâncă decât tăcerea care s-a așezat după ultima notă luată de cel de la saxofon. Și începe amestecul de povești: „Păi, stai în front până nu mai poți. Cei de la Garda de Onoare mai au noroc, că se schimbă. Noi stăm. Și pe urmă suflăm. Și nu mai poți de durere, dar rașchetezi la instrument”.
Bolile profesionale trec în uitare când se aduce aminte de acțiunile babane de protocol și de președinții trecuți prin cătarea goarnelor. Dar se vorbește mult și despre teatrele lor de operațiuni. „Să o luăm cronologic: Franța, Polonia, Austria, Germania, Israel, Danemarca de două ori. Ce am făcut? Păi, să-ți povestesc cum a fost doar la una. Era un fel de concurs, cu mai multe fanfare. Am intrat noi, ăia din sală vorbeau, glumeau între ei, parcă nici nu ne băgau în seamă. Noi trăgeam la instrumente cum știam noi. Încet s-a lăsat liniștea în sală. Abia am terminat. Că ne-au cerut bis de cinci ori. Nu am mai știut ce să le mai cântăm, am ieșit în aplauze și ovații”.
Între blocuri nu sunt ovații. Și nici cadouri care să zboare de la ferestre; lumea nu mai dă. Într-un sfert de ceas, doar unul le-a trimis ceva învelit într-o pungă. La fix zece fără două minute, tata Jean dă stingerea: „Gata, că e program de liniște”. Trupa își trage la spate instrumentele și aprinde tutunul. „Moși Crăciun” sorb cuminți din țigări în timp ce liderul povestește din amintirile de armată. Pe urmă, pornesc spre metrou. Mâine, în planul de acțiune, au cartiere selecte. Poate cu mai mult spor. E din nou liniște în careul de blocuri. De departe crește din nou un tumult: „Țac-țac-țac… dar boierii nu-s acasăăă....”.