Folosind mii de migranți pe post de carne de tun, Alexander Lukașenko, cunoscut drept ultimul dictator al Europei, a pus la punct o strategie perfidă de răzbunare contra Occidentului, care a impus regimului din Belarus o serie de sancțiuni pentru alegerile prezidențiale fraudate de anul trecut și numeroasele încălcări ale drepturilor omului din ultimele luni. Ținut în brațe de Moscova, care i-a permis să rămână la putere încă din 1994, liderul de la Minsk pare să fi conceput, alături de marele său susținător și aliat, Vladimir Putin, un plan de divizare a statelor membre UE, vulnerabilizând puterea morală și valorile democratice ale Europei, prin exploatarea dramei refugiaților. Lukașenko a învățat că slăbiciunile blocului comunitar nu sunt granițele fizice, ci respectarea principiilor sale de funcționare.
Războiul hibrid declanșat de Minsk la frontiera cu UE a pus față în față mii de migranți, disperați să ajungă în Europa Occidentală, cu 15.000 de militari polonezi gata să apere granițele țării. Lukașenko este acuzat că atrage în Belarus mii de refugiați din Orientul Mijlociu doar pentru a-i direcționa ulterior spre granițele UE. Acest plan perfid pare un atac clasic la adresa democrației, declanșat de un autocrat care știe că orice încercare de ripostă a europenilor subminează valorile fundamentale ale blocului comunitar.
De cealaltă parte, Lukașenko respinge ferm acuzațiile statelor UE, precum și pe cele ale țărilor din G7, care susțin că dictatorul belarus orchestrează „o migrație neobișnuită”, în cadrul unei campanii „agresive și abuzive”, menită să destabilizeze și să divizeze Uniunea Europeană. Cu aceeași vehemență, el respinsese și acuzațiile de fraudă formulate la adresa sa de către comunitatea internațională, anul trecut, atunci când a obținut cel de-al șaselea mandat de președinte al țării, pentru încă cinci ani.
Strategie cinică
În ultimele săptămâni, întreaga lume a urmărit cu sufletul la gură drama unor migranți vlăguiți, mulți dintre ei însoțiți de copii mici, care au aterizat, din Orientul Mijlociu, tocmai în Belarus, de unde sperau că vor ajunge, prin Polonia, în Germania, destinația lor finală. Inițial ademeniți și apoi obligați, de către regimul de la Minsk, să forțeze granița poloneză pentru a pătrunde pe teritoriul UE, mii de refugiați s-au trezit însă blocați, pe o vreme extrem de friguroasă, în pădurile de la frontiera dintre Belarus și Polonia. Furia lor s-a transformat rapid într-o serie de atacuri cu pietre contra grănicerilor polonezi, care au răspuns cu focuri de arme și tunuri cu apă.
Șeful diplomației din Belarus, Vladimir Makei, a explicat, involuntar, adevăratul motiv din spatele deciziei șefului său de a ataca frontal granițele UE. „Belarus a dezvăluit partea întunecată a democrației europene!”, a afirmat el într-un interviu acordat zilele trecute postului de televiziune CNN. „Polonia a violat toate legile și valorile democratice internaționale posibile”, deoarece nu a permis intrarea pe teritoriul său a migranților, pe care i-a respins cu brutalitate, a continuat același ministru.
Makei nu a comentat însă nimic pe tema comportamentului autocratic al dictatorului din Belarus, care, între altele, a fost acuzat de către UE și SUA de deturnarea „ilegală”, pe aeroportul din Minsk, a unui avion de linie, la bordul căruia se afla un opozant al regimului Lukașenko, arestat ulterior.
La prima vedere, planul dictatorului și-a atins un obiectiv. „Cum poate UE, care apără drepturile omului, să le întoarcă spatele migranților și să-i mai și atace cu tunuri de apă?”, s-au întrebat, retoric, oficialitățile de la Minsk, acompaniate de cele de la Moscova. La rândul lor, grupurile pentru drepturile omului au criticat Polonia, deoarece a împins migranții care reușiseră să treacă gardul de sârmă ghimpată, înapoi, în Belarus, și pentru că a împiedicat accesul jurnaliștilor în regiunea de frontieră.
Capcana întinsă Uniunii Europene
În același timp, potrivit ministrului belarus de Externe, atât Lukașenko, cât și Putin au încercat să o atragă pe Angela Merkel, șefa executivului de la Berlin, într-un aranjament, mediat aparent de Moscova. Guvernul de la Minsk a propus Germaniei să ia 2.000 de migranți, urmând ca Belarus să se ocupe de restul. „Președintele Putin este cel care a încercat să contribuie la soluționarea crizei. El a discutat atât cu Merkel, cât și cu președintele Lukașenko. Ca urmare a acestor discuții, au fost aranjate convorbiri telefonice între Merkel și Putin”, susține Makei, încercând parcă să-l absolve pe liderul de la Kremlin de orice implicare în regizarea și alimentarea tensiunilor de la frontiera dintre Belarus și Polonia.
Merkel și partenerii săi din UE nu au căzut însă în capcana întinsă de Moscova și Minsk, refuzând să facă jocul acestora. Ministrul german de Interne, Horst Seehofer, avea să declare ulterior, pe un ton categoric: „Nu vom lua refugiați. Nu vom ceda presiunii spunând: «Vom primi migranți în statele europene», deoarece asta ar însemna să punem în aplicare însăși baza acestei strategii perfide!”. Reacția lui Seehofer este, de altfel, răspunsul UE la ceea ce Bruxellesul consideră a fi „minciuna” regizată de Lukașenko pentru a pune presiune pe unitatea blocului comunitar.
Win-win pentru Lukașenko și Putin
Indiferent de răspunsul Occidentului, Lukașenko și Putin merg înainte. Cei doi lideri autocrați par deciși să-și continue strategia, prin care compromiterea sensului de moralitate al democrației europene devine o victorie în sine. Chiar dacă unitatea UE nu s-a fisurat până acum în criza orchestrată de Lukașenko, liderii de la Minsk și Moscova se pot folosi de incidentele de la frontiera cu Polonia pentru a-și justifica propagandistic, pe plan intern, conducerile discreționare. Pentru electoratul de acasă, conflictul creat pe baza unor jumătăți de adevăr și alimentat cu informații privind presupusele agresiuni ale grănicerilor UE poate induce în eroare o parte a populației, făcând-o să creadă că nici cealaltă „tabără” nu este mai bună.
Vulnerabilizând puterea morală și valorile democratice ale Europei, prin exploatarea traumei refugiaților, Lukașenko a găsit astfel o nouă armă de atac contra Occidentului. Ultimul dictator al Europei pare să fi înțeles că slăbiciunile blocului comunitar nu sunt granițele fizice, ci respectarea valorilor după care acesta se ghidează.
Deși logică, respingerea celor 2.000 de refugiați de către UE este la limita moralității. Prin acest gest, blocul comunitar european pare forțat să se coboare la nivelul autocratului Lukașenko. Și, în tot acest scenariu, migranții au devenit simpli pioni, manevrați după bunul plac de dictatorul de la Minsk.