În fine, cred că le-am enumerat și cu altă ocazie. Se construiesc autostrăzi ca să treacă munții, dar nu pe unde reclamă interesul celor care și-au desemnat conducătorii și plătesc impozite, ei pot sta la coadă de la jumătatea Predealului, prin toată Azuga, până în Bușteni. Timp în care metroul bucureștean, în loc să fie optimizat cu mijloacele de transport de la suprafață și să se „împământenească” convingerea că el îi deservește pe locuitorii metropolei, cineva de la nivel central și nu local, care cultural aparține unui alt spațiu, consideră prioritar culoarul spre aeroport și nu zona unde există cea mai mare cerere de infrastructură. Și în ciuda faptului că spre locul unde stau 1,7 milioane de persoane mai migrează din țară încă 1,5, se face metrou spre locurile de unde pleacă, nu unde vin. Cu precizarea că în afara fondurilor europene și banilor din impozite mai există varianta unui parteneriat public-privat, la care s-a recurs la metroul londonez, idee ce este refuzată constant să fie dezbătută.
Dar poate că, totuşi, sunt eu sărit de pe fix...
Însă oricât aș fi, atunci când primăria metropolei dorește să indexeze taxele locale cu rata inflației, orice adolescent care pune mână pe cartea de economie își dă seama că niște absolvenți de facultăți și posesori de doctorate trebuiau să frecventeze mai întâi liceul. Asta deoarece coșul de consum care stă la baza stabilirii inflației, ca ponderi, e elaborat prin intermediul cheltuielilor cu alimentele, mărfurile nealimentare și serviciile uzuale - apă, canal, salubritate, telefon etc. Impozitele, locuințele, asigurările au legătură cu cheltuielile totale ale familiilor. Iar dacă se apelează la indicele prețurilor de consum (IPC) ca să se indexeze ceva cu care nu are legătură, e o aberație!
Reiau, citând un oficial INS, IPC măsoară evoluția prețurilor de consum la mărfurile și tarifele serviciilor achiziționate de populație pentru satisfacerea nevoilor proprii. Astfel, achiziționarea de elemente care nu sunt considerate bunuri și servicii nu intră în sfera de cuprindere a IPC (de exemplu: cumpărarea de acțiuni, obligaţiuni și alte active financiare). În mod similar, plățile realizate pentru achitarea impozitului pe venit și a contribuțiilor la asigurările sociale nu sunt considerate cumpărări, deoarece nu se primește nimic în schimb și ca urmare sunt în afara scopului IPC. De asemenea, imobilele sunt considerate formare brută de capital fix (investiţii) și nu bunuri de consum și de aceea nu sunt incluse în calculul IPC. De aceea asigurările, de pildă, nu sunt taxate cu impozitul pe consum: TVA!
De fapt e puțin spus că discutăm de o anomalie, pentru că e vorba de un întreg teatru absurd. Se ia energia produsă în proporție covârșitoare de către stat, i se mărește prețul pentru ca bugetul să aibă venituri și după „fiscalizarea” inflației se găsesc pretexte pentru mărirea altor taxe pentru că a crescut o taxă. După ce nepriceperea și interesul de grup aprind inflația, răul produs e transferat și colegilor din administrația locală. Se apelează la impozitare mai mare pentru a fi suplinită incapacitatea de administrare. Niște manageri capabili ar fi stabilit, de bună seamă, la ce nivel se plasează deficitul structural, cum poate fi el stabilizat și anihilat!
Probabil însă că administratorilor le-a venit ideea să „fundamenteze” taxarea pe baza impozitului pe urină din vremea romanilor. Împăratul Vespasian a construit la Roma latrine publice (vespasiene) pentru care a perceput taxe de folosire. Iar când fiul lui Vespasian, Titus, și-a întrebat tatăl cum poate să impoziteze așa ceva, i s-a răspuns cu celebra expresie: Pecunia non olet - banii n-au miros.
Apropo de contextul elucubrant. Știți când așteptările nu mai sunt raționale? Atunci când comportamentul e denaturat emoțional de politic, pentru a fi considerat „normal” interesul de grup. Cu alte cuvinte, a nu găsi suport logic pentru deciziile luate a ajuns să nu ne mai mire. E voință politică în stare pură!