La o distanță de aproximativ jumătate de veac de la moartea sa, Zaharia Stancu pare a fi condamnat la uitare. Nu discutăm despre o ștergere a ecoului personalității sale vibrante. Nu ne referim nici la amprenta pe care a lăsat-o lumii literare a timpului său, ci la faptul că autorul a peste 40 de volume traduse în 24 de limbi nu se mai bucură în lumea literară actuală de atracția irezistibilă pe care o manifesta cu un secol în urmă. Știm că marii artiști nu au creat nici pentru glorie, nici pentru avantaje materiale ci au avut un singur țel: creațiile lor să învingă conjuncturile efemere ale societății și să reziste timpului. A reușit Zaharia Stancu să împlinească un astfel de deziderat?
Ne întrebăm prin ce aspecte tematice și stilistice este mesajul lui Zaharia Stancu la fel de actual în secolul XXI, prin ce anume corespunde opera sa gustului contemporan pentru ca să putem înțelege cauza dezaprobării orientării sale politice prin prisma operei sale, analizând scurte flash-uri din critica literară, autobiografia sa, precum și activitatea sa ca jurnalist în ziarele vremii.
În lucrarea sa Un scriitor aproape uitat (România literară nr 42, 1999), criticul Nicolae Manolescu afirma: ”Zaharia Stancu ar merita o relectură fără prejudecăți. Mă voi referi deocamdată la romanele sale de tinerețe ignorate de critica interbelică și postbelică, abia menționate la bibliografie”.
Dacă ar fi să inițiem această relectură a operei sale și să încercăm să trecem dincolo de controversele pe care le stârnește ideologia sa politică, aducând la lumină ce este rezultatul scrisului “ angajat politic” sau poate numai oportunist și ce este produsul talentului real al lui Zaharia Stancu, este necesar să întreprindem acel proces de igienizare a operei sale recurgând ocazional la un demers contrafactual care constă în incizia operei. Astfel vom parcurge o operă nouă și vom descoperi cum ar fi arătat aceasta dacă nu ar fi ascultat de rețeta realismului socialist. Vom colabora în acest proces cu autorul și vom rescrie opera sa. Pentru că o operă literară este valoroasă nu neapărat în ea însăși ci în raport cu ceilalți, cu percepția lor. De asemenea, parcurgem alături de autor și aspectul tematic al creației sale, încercând să pătrundem în universul său și decupând acele insule de valabilitate estetică care încântă artistic, motivele literare, mărcile stilistice.
Personalitate proeminentă a secolului XX, atât în lumea politică cât și în cea culturală, Stancu se bucura de o popularitate de invidiat. Totuși, opera sa este trecută într-un con de umbră dupa 1989, din cauza formației sale influențată de ideile politicii de ramură stângă, pe care autorul le îmbrățișează cu entuziasm, ca o idee salvatoare a eliberării României de sub dominația fascistă.
În istoria literaturii române întâlnim personalități diverse. Există scriitori monocorzi dar în același timp geniali care lasă o amprentă inconfundabilă asupra cititorului. Există și acea diversitate tematică asemenea unui fluviu care inundă orice tip de grădină pe care o întâlnește în cale. Sunt și personalități răzvrătite pentru care revolta este singurul mod de a-și ostoi prea plinul condeiului... O complexitate de temperamente alcătuite deopotrivă din răzvrătire, gingășie, delicatețe și violență care se răsfrâng în torente diferite de la un volum la altul, uimind și încântând cititorul...și devenind astfel o piedică împotriva uitării. Zaharia Stancu este un amestec din toate aceste elemente dar care se remarcă prin ceva unic: simplitatea mesajului său.
El este un copil al secolului XX (n.5 oct 1902, Salcia, județul Teleorman - d.5 decembrie 1974, București) care străbate un drum anevoios până ajunge la glorie, înfrângând obstacolele condiției sale sociale- copil de țăran- dar umblând desculț prin vremea sa, făcând ocolul pământului încălțat cu sandale de aur replică a propagandei comuniste.
Harta operei lui Zaharia Stancu fiind diversă și complexă, evoluează de la o vocație de publicist, poet și urcă, prin suișuri și coborâșuri, către vocația de prozator și romancier.
Cu greu ar fi putut să intuiască cineva în pastelismul grațios și intimismul gingaș (Ovidiu Ghidirmic, Zaharia Stancu sau interogația nesfârșită, Ed. Scrisul românesc , Craiova 1977, pg 43) al poemelor din geneza operei sale ce traseu neașteptat avea să urmeze dacă analizăm pamfletele din presa vremii sau rechizitoriul social din romanul Desculț. Era dificil de prevăzut atunci mutațiile operei lui Zaharia Stancu, diversitatea de teme și tonalitate a creației sale. Avea să urmeze stări ascuțite, extreme, de îndârjire, pentru că Zaharia Stancu are vocație de războinic. Poate această înrâurire temperamentală i se trage din copilăria zbuciumată de neliniștile existențiale:
”În neuitatul an 1907 aveam cinci ani. Am urmărit răscoalele țărăneșticu ochii copilului care eram atunci. Flăcări și scum. Conace aprinse și fum. Sînge și moarte. Cadavre lăsate la margine de drum. Jandarmi și soldați. Boieri cruzi și slugi boierești sălbatice. Bătăi și schingiuiri. Toate- chiar și culoarea norilor- toate mi s-au imprimat pentru totdeauna pe retină și în minte. Atunci și acolo am înțeles că prin naștere fac parte din rândul celor condamnați la moarte și frig, că fac parte din rândurile acelora pe care slugile boierului sau ale statului, îi pot batjocori și schingiui ba chiar și împușca...Fără îndoială că la vîrsta aceea cu totul fragedă nu mi-am propus să țin minte tot ceea ce vedeam și tot ceea ce auzeam, dar am ținut minte. Totul. Absolut totul. Am înmagazinat astfel fără să știu, un teribil material care mai tîrziu a devenit o parte din materialul meu de viață din materialul cu care aveam să fac literatură”. (Zaharia Stancu, Confesiunile lui Darie, Scînteia, nr 7209, 31 dec, 1966, pg 9)
Se observă în acest fragment, în formă embrionară, ecouri ale existenței scriitorului. Ecouri legate de obsesia pentru fraza scurtă, repetiție, libertatea expresiei, reflecții ale copilului de atunci, iar ca stare sufletească predilectă – amarul. Totul, într-o manieră memorialistică autobiografică. I se impută lui Zaharia Stancu o aplecare spre exagerare, o amărăciune voită, un monopol asupra ”memoriei copilului” din literatura noastră.
Pentru cititorul de azi, romanul Desculț reprezintă interes doar pentru că romanul a cunoscut în trecut un moment de glorie, reproșându-i-se excesul de jurnalism, originea apariției romanului fiind de fapt ideea unui accident de jurnalism a lui Zaharia Stancu. Fiind redactor la revista Contemporanul și aflându-se în criză de idei, Stancu povestește o întâmplare petrecută la țară, lăsându-se convins să continue relatarea. Astfel în roman se regăsesc pagini întregi de reportaj, pamflet și memorialistică, specific autodidacților care vorbesc la persoana I. Criticii contestă că romanul ar putea trece drept un document care atestă ce s-a întâmplat în cadrul răscoalei din 1907 ci ar fi o trecere în revistă a memoriilor din copilăria sa. Astfel, anumite fragmente din roman sunt considerate a fi mai degrabă campanii propagandistice care nu au de a face cu realitatea vremii. Un astfel de episod ar fi acela când un boier, în timpul culesului viei, pune botniță culegătorilor, inclusiv copiilor, pentru ca aceștia să nu poată gusta din struguri. Acest fapt nu a fost confirmat din punctul de vedere al veridicității, neexistând până acum nicio variantă în țara noastră care să confirme un astfel de incident. De asemenea, i se impută autorului maniera în care relatează cât de săracă era familia sa, umblând toți în zdrențe și desculți, mâncând pământ ars sau scoarță de copac.
”Boierul stă în jilțul lui moale cu roțile gumate, lîngă casa paznicului, la marginea de sus a viei, și vede cum îi culegem strugurii, cu botnițe la gură. Vede că nu ne atingem de avutul lui”. (Zaharia Stancu, Desculț, Editura Eminescu, pg 60, 1982).
Referindu-se la opera lui Sadoveanu, la cele aproximativ 100 de volume în care prozatorul zugrăvise lumea și seninătatea ei, Stancu sesizează neputința de a privi la fel de detașat lumea și viața în operele sale. El consideră că nu poate fi nimic senin nici în Desculț, nici în Jocul cu moartea, nici în Ce mult te-am iubit!
Rămâne să lăsăm cititorul să își caute propria sa amprentă asupra operei lui Zaharia Stancu, să aprofundeze și să găsească în opera zahariană simplitatea mesajului unui țăran care a trăit și viețuit în vremurile tulburi ale începutului de secol XX....și să decidă dacă aceasta merită credit. Prof. drd. Valeria Mitroi, Universitatea București