În 3/5 octombrie 1902 (părerile biografilor sunt împărțite) era născut, într-un sătuc din Câmpia Dunării (Salcia), cel care avea să devină unul dintre cei mai traduși scriitori români: Zaharia Stancu (opera i-a fost tălmăcită în 24 de limbi, inclusiv în japoneză).
Ivit pe lume în zodia modestiei, a neajunsurilor, dar și a efervescenței juvenile (copilul Zaharia a crescut într-o familie cu șase frați și surori buni/bune, pe lângă alți, mulți, frați vitregi proveniți din căsătoriile anterioare ale părinților Tudor Stancu Mitroi și ai Mariei Stancu), viitorul romancier, poet, militant de stânga, politician și, nu în ultimul rând, bărbat fatal (jurnalul excepțional al Mariei Banuș stă mărturie) a urmat în sat, elev fiind, doar cinci clase primare. Din cauza penuriei, puștiul Zaharia avea să intre ucenic la o tăbăcărie din Roșii de Vede. Revenirile în satul natal, sporadice, aveau să-i rezerve prilejuri de meditație și impulsuri scriitoricești. 1916, an în care România era deja angajată în Primul Război Mondial, a fost un astfel de moment. Inspirat de captivitatea a doi englezi ținuți prizonieri în Salcia, adolescentul Zaharia va contura primul său roman de aventuri - Fiii Albionului -, pierdut din păcate astăzi (sau, mai degrabă, renegat de autor).
Picolo în restaurantul Gării Obor
Următorii ani, grei și tulburi, îl surprind pe Zaharia argat pe moșia Lisa, lângă Dunăre (proprietate a lui Dinu C. Ioanid, păstrat în istoria literaturii române ca scriitorul Dinu Nicodin). Rătăcește apoi, forțat de autoritățile străine, prin Balcani, angajat alături de alți tineri să însoțească un transport de oi destinat armatelor germane din Serbia. Peripețiile au fost nemurite cu șarm în Note de drum (1921), ulterior în romanul Jocul cu moartea (1962). Întors în Regat, Zaharia Stancu încearcă de mai multe ori (dar nu reușește) să se instaleze definitiv la București. Prestează în capitală, la limita supraviețuirii, munci diverse: vânzător de ziare, picolo în restaurantul Gării Obor, „om bun la toate” într-o fabrică de săpun etc. Printre rarele bucurii din această vreme este întâlnirea cu Liviu Rebreanu, scriitor-model pentru Zaharia Stancu, unul care avea să-i influențeze masiv opera.
Debut absolut ca poet
La începutul anilor ’20, Fortuna își cobora ochii și asupra muritorului Zaharia. Reușește să se angajeze, la Turnu Măgurele, ca arhivar la Judecătorie, apoi ca bibliotecar la biblioteca orașului de la Dunăre. Schimbarea mediului îi aduce și o hotărâre ce avea să-i influențeze decisiv viața: se pune din nou cu burta pe carte, ca elev de liceu în Roșii de Vede. În septembrie 1920 își ia inima-n dinți și expediază pe adresa redacției Universul literar (condus de Nikita Macedonski) poemul „Mai sus”. Acesta va apărea în numărul din 12 decembrie 1920, consemnându-se astfel debutul absolut al conului Zăricuță. Încurajat de acest mic succes, neastâmpăratul poet va bombarda cu versuri redacțiile publicațiilor Foaia tinerimii, România Nouă, Universul literar, Muguri, Săgetătorul etc. Cu banii n-o duce însă mai bine, așa că renunță din nou la studii și-și forțează din nou norocul la București.
Susținut de Gala Galaction și de Vasile Voiculescu
De data aceasta însă se prezintă ca poet debutant. Dezinvoltura, ambiția, poate și fărâma de talent îi impresionează pe seniorii Gala Galaction și Vasile Voiculescu, care-l ajută pe Zaharia să-și facă un rost pe Dâmbovița, obținându-i un post retribuit onorabil la Eforia Spitalelor Civile. De aici înainte, destinul copilului sărac din Salcia se arcuiește în meandrele norocului. Reușește să se angajeze într-un post și mai călduț, la Fundația Culturală „Principele Carol”, ca redactor la revista Lamura. Așa i se deschid (între timp își cârpise studiile liceale, prin lecții particulare) ușile celor mai efervescente saloane literare ale vremii, cel al lui E. Lovinescu și cel condus de M. Dragomirescu.
„Desculții”, la ziar
Într-un periplu de un an (1925-1926) consumat acasă, în Salcia, bărbatul matur întors la vatră avea s-o seducă pe Nicolina Păun, femeie pe care o va lua de nevastă și care-i va dărui primul copil, pe Horia. Doi ani mai târziu, Stancu își susținea examenul de bacalaureat tocmai la Pitești și se înscria ulterior la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București (între timp fusese premiat de Societatea Scriitorilor Români pentru debutul editorial cu antologia Poeme simple, 1927). Își schimbă din nou locul de muncă, legitimându-se de această dată la Ministerul Agriculturii și Domeniilor, dar și redacția, înrolându-se pe rând la ziarele Credința și Tempo. În 1937 îi apărea volumul de poeme Albe (Fundația pentru Literatură și Artă) și romanul Taifunul (Editura Naționala-Ciornei). Prelua, apoi, alături de Constantin Clonaru, frâiele unui nou cotidian - Lumea românească. Aici va publica articolul „Desculții”, prolog al romanului care-l va face faimos în toată lumea.
În vârf, „Șatra”
Internat pentru scurt timp în lagărul de deținuți politici de la Târgu Jiu (1943), Zaharia Stancu avea să se agațe, doi ani mai târziu, cu două mâini de poala zeiței Fortuna, schimbarea de regim politic (instaurarea comunismului în România de către ruși, cu tancurile) propulsându-l în rolul de legitimator al noilor potentați. Uns membru al Partidului Comunist, semnatar în „Scînteia”, „România liberă” (ce ironie!) și „Ultima oră”, tovarășul Zaharia își începea urcușul în vârful căruia așez, fără îndoieli, romanul „Șatra” (frescă tulburătoare a romilor deportați de Ion Antonescu)”.
Laude de la Doamna romanului românesc
În 19 ianuarie 1949, o scrisoare elogioasă despre romanul Desculț a septuagenarei Hortensia Papadat-Bengescu era trimisă lui Zaharia Stancu, care nu fusese încă numit președinte al Uniunii Scriitorilor (va deveni „președinte activ” abia în martie). „Unii ar vedea în ea o concesie de nevoie, în condițiile istorice date; alții ar sesiza, poate, și notele subversive, «obscurantist-mistice». Eu prefer să acord credit onestității bătrânei doamne”, aprecia criticul literar Paul Cernat.
Prinsă în „năvala faptelor”
În completare: „Desculț n-o fi «carte mare», sponsorizabilă de la buget pentru ocolul pământului în sandale de aur, dar e un roman solid care nu merită oprobriul tendențios al degrabă negatorilor de botnițe la țăranii din 1907 - mă întreb cum ar fi privită o nouă ediție Desculț cu această recomandare a Hortensiei pe copertă?: «Scriu din retragerea mea, cea cerută de sănătatea nemulțumitoare. (...) De cum am aflat de apariția cărții Desculț am și pornit a-mi procura volumul, lucru ce păria lesne de realizat dar iată că una dintre fiicele mele căreia îi dasem această însărcinare întîrzia. Pricina era faptul că ea dorea să-mi facă dar volumul, la o anume aniversare. Iată-mă în sfîrșit în posesia cărții și în căutarea condițiilor prielnice lecturii. De la primele cuvinte m-am aflat în fața unei atitudini cu totul personale a cuvîntului scris; înaintez însoțită de acel ritm anume, care devine învăluitor, obsedant. Mă opresc adesea, reflectez, îmi memorez anumite capitole, înțeleg rostul de a da un titlu anume fiecăruia.... Aleluia - gîndesc că e un capitol obsedant și iată socotesc același lucru despre Sfinții - tot mai mult îmi crește interesul acelei lecturi în permanenta ei ascensiune. Iată un furnicar de oameni, de fapte, oameni necăjiți cu durerile, iubirea, munca, ura, moartea - totul mereu mai puternic desvăluit, mereu înfășurat în ceața turburătoare, pe cînd dramatismul acțiunii crește. Înțeleg de ce artistul care a ilustrat lucrarea ne prezintă schițe violente, puternice, deși oamenii locului stau încovoiați; potopiți sub nevoi, iată, mă simt cuprinsă în năvala faptelor. (...) Da, stimate coleg, Desculț este o carte mare.” (reprodusă în Manuscriptum nr. 2, 2016 de Mihaela Stanciu)
123 de ani se vor fi împlinit în 5 octombrie 2025 de la nașterea scriitorului Zaharia Stancu.
În perioada 1946-1966, Zaharia Stancu a ocupat funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor, dar și pe cele de director al Teatrului Național din București și membru al conducerii ESPLA-Editura de Stat pentru Literatură și Artă.
1948-1952 este intervalul în care Zaharia Stancu a fost deputat în Marea Adunare Națională.
„Nimeni nu trăiește când vrea, ci când îi vine rândul”, Zaharia Stancu, scriitor și om politic
1955 este anul în care Zaharia Stancu a devenit membru al Academiei Române.