AVERTISMENT DIN TRECUT / Marea Criză: lecţiile politice ale precedentului interbelic

O nenorocire nu vine niciodată singură. În anii ’30, prima prăbuşire a sistemului financiar internaţional a produs nu doar recesiune globală, şomaj catastrofal şi sărăcie endemică, ci şi ascensiunea fără precedent a forţelor extremiste. Un avertisment serios pentru viitorul apropiat.

Marea criză interbelică a avut efecte politice devastatoare. În multe ţări ale lumii, sistemele democratice au fost înlocuite cu regimuri de mână forte. Ideologiile extreme – fascismul şi comunismul – au fructificat frustrările unor populaţii disperate. Preşedintele american Francis Delano Roosevelt avea să explice, în 1938: “Democraţia a dispărut în câteva mari naţiuni, nu fiindcă acele popoare nu iubeau democraţia, ci fiindcă se săturaseră de şomaj şi nesiguranţă, se săturaseră să-şi vadă copiii flămânzi, se săturaseră să stea neputincioşi în faţa confuziei şi slăbiciunii unor guverne incapabile să conducă... În final, din disperare, au ales să-şi sacrifice libertatea în speranţa că vor avea ceva de mâncare. Noi, în America, ştim că instituţiile noastre democratice pot fi păstrate şi făcute să funcţioneze... Cetăţenii Americii sunt decişi să-şi apere libertăţile cu orice preţ şi prima linie de apărare o constituie protejarea securităţii economice”.

Roosevelt devenise preşedintele Statelor Unite în 1933, anul de apogeu al Marii Depresiuni. Câştigase alegerile detaşat, promiţând implicarea masivă a guvernului federal în rezolvarea problemelor economice şi sociale care îngenunchiaseră America. Programul său – “The New Deal” – propunea o “nouă înţelegere” între cetăţean şi stat. Imperfect şi adeseori contradictoriu, acest program a dat, totuşi, rezultate. Cel mai important, a readus speranţa şi încrederea populaţiei, ferind-o de derapajele extremiste care au făcut ravagii în alte părţi ale lumii.

“SOCIALISMUL” LUI ROOSEVELT
În Statele Unite, atmosfera anului electoral 1932 a semănat mult cu cea din 2008. În ambele cazuri, criza economică a dominat copios agenda de campanie. În defavoarea candidatului republican. În urmă cu 74 de ani, Preşedintele Herbert Hoover nu a avut practic nici o şansă la un al doilea mandat. Victoria lui Roosevelt a fost mult mai zdrobitoare decât cea obţinută, recent, de Barak Obama. Deşi, la fel ca şi Obama, şi el a fost acuzat de “socialism”.

Odată instalat la Casa Albă şi beneficiind de o vastă majoritate democrată în Congres, Roosevelt a demarat în trombă ambiţiosul său program de relansare economică, punând simultan bazele sistemului american de protecţie socială, inexistent până atunci. Cu 15 milioane de şomeri, crearea de noi locuri de muncă devenise principala prioritate a noii Administraţii. Statul a investit în vaste lucrări publice, construind drumuri, aeroporturi, baraje, hidrocentrale, noi reţele de electricitate.

“Noua înţelegere” nu oferea pomeni, ci şansa unui salariu muncit. Şomerii erau folosiţi la zugrăvitul clădirilor publice, la curăţarea albiilor râurilor, la reîmpădurirea terenurilor defrişate, la construirea de crescătorii de peşti şi animale etc. În paralel, patronatele au fost obligate să plătească minimum 20 de cenţi pentru ora de muncă şi să limiteze săptămâna de lucru la maximum 45 de ore. Exploatarea copiilor a fost interzisă. Au fost încurajate mişcările sindicale. Administraţia Roosevelt a impus reglementări stricte ale sistemului bancar şi a adoptat o multitudine de programe de intervenţie în industrie şi agricultură. Unele s-au dovedit greşite şi au fost abandonate rapid. Altele au fost invalidate de Curtea Supremă, ca neconstituţionale. Multe au stârnit controverse şi critici acerbe. Totuşi, situaţia economică s-a îmbunătăţit simţitor. În mai 1935, producţia industrială americană crescuse cu 22% faţă de mai 1933. În 1937, numărul locurilor de muncă din sectorul privat revenise la nivelul înregistrat la sfârşitul anilor ’20. Roosevelt câştigase deja al doilea mandat prezidenţial, cu cel mai zdrobitor scor din istoria Statelor Unite. În 1940, avea să-l câştige şi pe-al treilea (abia în 1947 Congresul SUA a legiferat limita celor două mandate). După ce a scos America din criză, FDR a condus-o în vremurile tulburi ale celui de-al doilea război mondial. Un război ale cărui rădăcini pot fi descoperite tot în marasmul economic de la începutul anilor ’30.

ASCENSIUNEA LUI ADOLF HITLER ŞI SUPREMAŢIA EXTREMISMULUI
În Europa interbelică, criza economică a suflat vânt în pupa partidelor extremiste. Stânga radicală a câştigat teren, promiţând egalitate şi pâine. Uniunea Sovietică, izolată şi neafectată de recesiune, era invocată ca un model de succes. În capcana propagandei comuniste nu au căzut doar şomerii flămânzi, ci şi destui tineri intelectuali din clasele de sus. În anii ’30, NKVD-ul a racolat în Occident mulţi agenţi extrem de valoroşi, nu pomiţându-le avantaje materiale, ci speculându-le sensibilitatea ideologică. Exemplul cel mai notoriu: grupul celor cinci de la Cambridge. Pretutindeni în Europa, partidele comuniste, controlate şi dirijate de la Moscova, promovau agenda Kremlinului, promiţând revoluţia proletară.  

Terenul crizei s-a dovedit la fel de fertil şi pentru mişcările naţionaliste de extremă dreaptă. Antisemitismul şi xenofobia s-au adâncit periculos. Încrederea în parlamentarismul clasic a scăzut dramatic, acesta fiind adeseori perceput ca anacronic şi ineficient. În locul vechilor formule democratice au apărut regimuri autoritare, dictaturi personale sau militare. Cazul Germaniei este cel mai emblematic.

În 1924, Partidul Naţional Socialist obţinea doar un modest 3% la alegerile parlamentare din Germania. Patru ani mai târziu, înregistra un rezultat şi mai slab: 2,6%. Apoi, în septembrie 1930, naziştii au reuşit un surprinzător 18,2%, fiind devansaţi doar de social-democraţi. Ce se întâmplase? Retorica partidului rămăsese aceeaşi. Contextul economic se schimbase însă radical. Marea Criză lovise Germania. Aici, efectele au fost mai devastatoare ca oriunde, amplificate de uriaşa povară a datoriilor de război impuse de Tratatul de la Versailles. Falimentele în cascadă au lăsat fără locuri de muncă milioane de oameni. Rata şomajului a depăşit 40% (pentru comparaţie, în SUA era de numai 25%). Cine era de vină pentru acest dezastru? Adolf Hitler oferea un răspuns simplu: “Bancherii evrei şi bolşevicii!”. Tot mai mulţi germani erau dispuşi să îl creadă.

Popularitatea naziştilor a crescut constant, proporţional cu disperarea populaţiei. La alegerile din iulie 1932, Partidul Naţional Socialist a câştigat 37,4% din sufragii, devenind partidul cu cea mai mare pondere în Reichstag. Hitler promitea să reconstruiască o Germanie măreaţă, cu o economie prosperă, să şteargă umilinţele Tratatului de la Versailles şi să salveze ţara de comunism. În ianuarie 1933 a fost numit cancelar, iar în martie acelaşi an naziştii obţineau un confortabil 43,9% într-un nou scrutin parlamentar. Speculând slăbiciunea partidelor tradiţionale şi frustrările populaţiei, Adolf Hitler a reuşit să-şi impună rapid dictatura personală. Într-un context economic normal, ascensiunea sa nu ar fi fost posibilă.


În 1939, Produsul Intern Brut al Germaniei era cu 51% mai mare decât cel înregistrat în 1929, înaintea Marii Crize. Oficial, şomajul fusese eradicat încă din 1936. Un record de care America era încă departe, cu toate că se confruntase cu o recesiune mai puţin catastrofală. La fel ca Roosevelt, Hitler demarase şi el ample lucrări de infrastructură. A Treilea Reich a investit în vaste reţele de drumuri, autostrăzi şi căi ferate, dar şi în construcţii publice monumentale. Secretul succesului a fost însă industria de război, finanţată printr-un sistem ingenios de obligaţiuni emise de firme de mucava. Spectaculoasa renaştere economică a Germaniei purta însă în ea germenii unui dezastru mult mai mare. Amintirea recesiunii a fost înecată într-o baie de sânge.