Combaterea sărăciei la oraș, în ritm de 4 locuințe sociale pe an

România nu a dus lipsă de strategii, legii şi programe în privinţa locuinţelor sociale, însă bunele intenţii au rămas doar pe hârtie. Precum copilul cu mai multe moaşe care rămâne nescăldat, tot aşa au rămas şi oamenii aflaţi în nevoie fără locuinţe sociale. Şase strategii şi câteva legi au reglemenat de-a lungul ultimilor 22 de ani problematica caselor pentru persoanele sărace. Rezultatul? Autorităţile nu au nici măcar o evidenţă cu numărul acestor locuinţe, şi a fost nevoie să vină cei de la Banca Mondială ca să le numere.

Institutul de Statistică  nu are informaţii despre numărul locuinţelor sociale, ci doar despre proprietarul acestora:  statul sau privatul, ceea ce nu permite nici un fel de concluzii legate de locuinţele sociale. Singura modalitate de a afla numărul acestora este să fie întrebate primăriile. De-a lungul timpului, au avut loc două astfel de demersuri. Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) a trimis în anul 2004, o astfel de solicitare către primăriile din 225 de oraşe şi astfel a aflat că în jumătate dintre localităţile întrebate nu există nici o locuinţă socială.

Orăşelele mici,fără fonduri

Un al doilea studiu făcut de către Banca Mondială în anul 2015 a arătat că stocul de locuințe sociale raportat de municipalităţi este de 29.167, iar dacă sunt incluse și imobilele cu caracter social din domeniul public, adică cămine de bătrâni, orfelinate etc, ajunge la 47.507 de unități. O mare parte dintre imobilele sociale (38%) este concentrată în două regiuni, Sud-Est și Centru, în timp ce în partea de Nord-Est, Muntenia Sud, Sud-Vest sunt 8% și în special în București-Ilfov sunt 5%. Mai mult de jumătate (54%) din locuințele sociale existente sunt situate în orașe cu peste 50.000 de locuitori. Împreună, toate cele 134 de orașe cu mai puțin de 10.000 de locuitori deţin doar 9,2% din totalul imobilelor  sociale.

Aproape jumătate din municipalități (43%) au raportat că nu au un stoc de locuințe sociale.

Cerere uriaşă, imposibil de acoperit

Aproximativ 87% din totalul autorităţilor locale consideră că în localităţile lor sunt necesare mai multe investiţii în locuinţele sociale. Marea majoritatea oferă, de asemenea, o estimare a necesităţii, respectiv între 10 şi 6.000 de unităţi, cu o medie de 233 de unităţi. Cu toate acestea, numărul mediu de unităţi variază foarte mult. Astfel, dacă  în oraşele foarte mici (cu o populaţie de până la 10.000 de locuitori) sunt circa  70 de unităţi, în oraşele mici  (cu o populaţie cuprinsă între 10.000 şi 20.000 de locuitori) numărul lor ajunge la aproximativ 150 de unităţi,  în oraşele medii (cu o populaţie între 20.000 şi 50.000 de locuitori) sunt 230-250 de spaţii. Cele mai multe, în jur de 900 de spaţii sunt în oraşele mari (cu o populaţie de peste 50.000 de locuitori).

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat

Uite legea, nu e legea

Prima reglementare despre locuinţele sociale a apărut în octombrie 1996 în Legea locuinţei unde se stipula clar că orice persoană  cu venituri sub cel minim garantat poate solicita consiliului local din localitatea de domiciliu închirierea unei locuinţe, la un preţ subvenţionat. Responsabilitatea pentru crearea unui stoc de astfel de imobile era atribuită consiliilor locale,însă fondurile pentru punerea în aplicare a măsurii veneau, pe de o parte, din  resursele locale, iar pe de altă parte, de la bugetul central.

De atunci şi până astăzi, România a adoptat mai multe strategii naţionale relevante pentru domeniul locuinţelor sociale care au fost promovate de către diferite organisme guvernamentale, dar care nu au fost aplicate  în mod serios niciodată .

Programe măreţe fără finanţare

În baza acestor strategii au rezultat patru programe care fie au fost suspendate temporar din lipsă de fonduri, fie au avut rezultate nesatisfăcătoare ca urmare a elaborării neadecvate sau a lipsei de susţinere politică.

Programul de construire de locuinţe sociale se derulează în conformitate cu prevederile Legii locuinţei şi este administrat de MDRAP. Acesta îşi propune construirea de locuinţe pentru închiriere subvenţionate pentru categoriile de persoane dezavantajate care nu-şi permit să cumpere sau să închirieze o locuinţă pe piaţă. Acest program multianual a fost demarat în 1997 şi este finanţat atât de la bugetul de stat, cât şi de la bugetul local. În perioada 2005-2014, a primit alocări bugetare limitate şi fluctuante, totalul acestora ridicându-se la 234 milioane  de lei. În acest an fondurile alocate s-au ridicat la 65 milioane de lei, bani din care se puteau construi maximum 300 de locuinţe în toată ţara, însă nici măcar aceşti bani nu au ajuns la primării.

Programul de construire de locuinţe sociale pentru comunitatea romă.Este implementat de MDRAP prin agenţia subordonată acestuia, ANL, în concordanţă cu obiectivel e Strategiei Guvernului României  de incluziune a cetăţenilor români aparţinând minorităţii rome pentru perioada 2015 – 2020. Din cele 300 de locuinţe care urmează a fi construite prin programul menţionat, au fost recepţionate 91 de unităţi locative, iar 203 sunt în diverse stadii de execuţie. În acest an, programul a avut alocat numai cinci milioane de lei.

Programul privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale, Legea nr. 116/2002. Spre deosebire de programele menţionate anterior, această lege nu prevede investiţii efective în locuinţe, ci un transfer de plăţi către diferite grupuri vulnerabile. Alocările bugetare anuale pentru acest program au fluctuat între 113 milioane lei în 2008 şi 47 milioane lei în 2013.

Investiţii în locuinţele pentru grupurile vulnerabile. Sunt reprezentate de locuinţele protejate pentru persoanele cu dizabilităţi, persoanele vârstnice sau victimele violenţei în familie şi locuinţele asistate pentru tinerii care părăsesc centrele de plasament. Aceste investiţii sunt acoperite de autorităţile locale sau de organizaţiile societăţii civile care activează în domeniul serviciilor sociale. Cu toate acestea, nu există date disponibile privind numărul total al acestor spaţii locative.

Şase strategii, zero rezultate

• Strategiei naţionale privind incluziunea socială şi reducerea sărăciei pentru perioada 2015-2020 şi Planului strategic de acţiuni pentru perioada 2015-2020 prevedeau construcţia de locuinţe pentru persoanele foarte sărace.
• Strategia Guvernului României de incluziune a cetăţenilor români aparţinând minorităţii rome pentru perioada 2015-2020îşi dorea să ofere locuiţe pentru romii săraci.
• Strategia naţională privind incluziunea socială a tinerilor care părăsesc sistemul de protecţie a copilului prevedea construirea de adăposturi sociale pentru tinerii fără familie.
• Strategia naţională pentru tineret 2015-2020, precum şi  Strategia naţională privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi 2014-2020 prevedea posibilitatea de a oferi case cu chirie tinerilor aflaţi în nevoie.
• Chiar şi Strategia de dezvoltare teritorială a României pentru orizontul de timp 2035 are un capitol aparte dedicat locuinţelor sociale.

Insulele sărăciei

Majoritatea locuinţelor sociale sunt apartamente de 1-2 camere, cu suprafaţa de 10-37 m2, încărcate cu piese de mobilier şi locuite deseori de mai multe familii sau de gospodării mari, se arată în raportul Băncii Mondiale.Spaţiile comune şi instalaţiile (energie electrică, canalizare, apă etc.) sunt de obicei defecte şi/sau prost întreţinute. Deseori, locuinţele au fost deconectate de la utilităţi din cauza datoriilor acumulate. Supraaglomerarea masivă solicită excesiv instalaţiile blocului care nu sunt concepute din punct de vedere tehnic pentru a deservi un număr atât de mare de utilizatori. Întrucât majoritatea instalaţiilor sunt vechi şi stricate, subsolurile acestor blocuri sunt de obicei inundate şi murdare. Acoperişul şi pereţii sunt scorojiţi şi cu igrasie, ceea ce reprezintă un risc pentru sănătatea celor care locuiesc în clădire. Unele dintre aceste zone cu locuinţe sociale riscă să devină – sau au devenit deja - „insule” de sărăcie şi şomaj, denumite „ghetouri”, pe plan local.