Fără medicamente amare nu scăpăm

BIOGRAFIA INFLAŢIEI ● Cum se văd România şi românii în oglinda preţurilor
De 18 ani, fără încetare, România duce un război greu cu inflaţia. Un război care nu s-a încheiat încă; şi pe care sîntem convinşi că-l vom cîştiga. Dacă l-am pierde ar fi groaznic.

BIOGRAFIA INFLAŢIEI ● Cum se văd România şi românii în oglinda preţurilor
De 18 ani, fără încetare, România duce un război greu cu inflaţia. Un război care nu s-a încheiat încă; şi pe care sîntem convinşi că-l vom cîştiga. Dacă l-am pierde ar fi groaznic.


În acest război, care durează de 18 ani, am pierdut nenumărate bătălii. Dar pe cele mai multe le-am cîştigat. Inflaţia a coborît de la 300% la 4%. Acum urcînd la 8%. E încă mare. Dar a încetat să mai facă ravagii în economie şi în societate, să ucidă procese de producţie şi să lovească atît de mult în stimulentele muncii, încît creşterea economică să rămînă un simplu vis.

Starea de vis nu-i un sfetnic bun

Galopul preţurilor parcă ne hipnotizase. Simţeam că devine un tiran tot mai cumplit, că ne sufocă tot mai tare, dar acţiunea împotriva inflaţiei a fost timp îndelungat mult prea timidă. Vedeam cum inflaţia îşi desfăşura "antenele", cum se revărsa peste zone întinse ale societăţii noastre. Şi cum, sub dictatura ei, se deteriora standardul de viaţă, prolifera corupţia, se degrada morala. Fără să reuşim să-i dăm lovitura decisivă.

Ani la rînd am provocat noi înşine inflaţia. Munca dezorganizată n-a încetat să se răzbune. Din aceeaşi cauză ne confruntăm şi acum cu o gravă restrîngere a ofertei de mărfuri şi servicii, care nu poate să facă faţă unei cereri de consum în expansiune.

Trezirea din vis ne-a luat ceva timp şi am văzut cît a fost de dureroasă. O vreme, după trecerea graniţei de sistem din anii ’80 în anii ’90, mulţi au crezut că într-un an sau chiar mai puţin totul se va schimba în România, sub imperiul statului bunăstării. Starea de vis a cuprins şi autorităţile, dar s-a dovedit a nu fi fost tocmai un bun sfetnic.

Care era soluţia? Milioane de muncitori, dintre care mulţi nu reuşiseră să înveţe bine să fabrice oţel, să facă strunguri, utilaj petrolier, becuri şi atîtea alte produse cîte se ambiţionase Ceauşescu să scoată pe porţile întreprinderilor româneşti, în mare măsură nevandabile, pentru că erau necompetitive, şi-ar fi dorit să meargă mai departe. Toţi voiau să continue aşa cum au fost obişnuiţi. Nu mai era însă posibil. Lumea pentru care fusese construită economia românească nu mai exista. O altă lume îi lua locul.

În noua lume, întreprinderilor româneşti li s-a cerut nu numai să facă un lucru pe care timp de patru decenii nu-l făcuseră, dar mai cu seamă s-au văzut împinse să meargă într-un sens contrariu: să se gospodărească singure. Economia planificată nu mai exista. Treptat, vechiul mecanism economic s-a năruit. Au apărut semnele economiei de piaţă: preţul liber, cursul de schimb flotant, dobînzi variabile, cu care întreprinderile s-au acomodat greu. Încet-încet s-au acomodat totuşi. Cele care n-au reuşit să se acomodeze au ieşit din istorie.

O boală prea mult lungită

Despre viteza de înaintare, pe calea reformelor economice, teoretizăm de 18 ani. Opţiunile au oscilat între "gradualism" şi "terapie de şoc". Asta a fost doar în planul discuţiilor. În practică, am avut parte doar de gradualism. Şi încă de un gradualism patologic.

Acum, în Uniunea Europeană, ne-a mai rămas o singură şansă: împingerea reformelor înainte, cu maximă viteză. Asta înseamnă că s-ar cuveni să începem să înghiţim medicamente amare. Dar nu cu linguriţa, încetul cu încetul, ci cu lingura, dintr-o dată.

Atenţie însă!: reţetele altora nu ne mai sînt bune. Alte ţări nu s-au speriat de şocuri inflaţioniste, de cursuri explozive, de politici monetare extrem de strînse şi le-au înghiţit repede, în doze mari. După şocuri au venit însă mult aşteptatele stabilizări. Şi, în cele din urmă, un început de bunăstare. S-a demonstrat clar, în acest fel, că această reţetă, dacă e bine aplicată, face ca în economia de piaţă populaţia să trăiască mai bine decît în economia de comandă. Cu o condiţie: să nu lungească boala.  
La noi însă, boala a fost lungită. Acum e prea tîrziu să mai forţăm inflaţia să crească brusc, pentru ca apoi să coboare. Dimpotrivă, trebuie s-o calmăm.

Această reţetă ar fi fost bună şi pentru noi… prin ’94-’95. Asta ar fi însemnat mai multă inflaţie, provocată de liberalizarea totală a preţurilor şi de corecţia preţurilor. Şi mai mult şomaj, în condiţiile restructurărilor masive. Dar mai puţin PIB, fiindcă creşterea economică în condiţiile restructurării e periculoasă. Toate urmate de scăderea salariului real şi de reducerea consumului.

Acestea ar fi fost drumurile posibile. N-a avut însă nimeni curajul să le atace pe toate dintr-o dată. Mai cu seamă n-a existat curajul de a împinge reforma dincolo de porţile marilor întreprinderi de stat. Populaţiei i-a fost rău, dar nu foarte rău. S-au mai dat compensări, s-au mai dat indexări, au fost angajate comenzi de stat pentru întreprinderile cu pierderi. Toate astea au lungit boala. Unda de şoc s-a frînt în faţa unor mici interese promovate de marile întreprinderi de stat.

A venit vremea să ne grăbim

Acum, o nouă amînare ar fi dramatică. Criza cea mai cumplită pe care o trăieşte societatea românească este criza de timp. Avem nevoie, repede, de o nouă tablă de valori, care să pună într-o altă ecuaţie, mai apropiată de cerinţele Uniunii Europene, proprietatea, munca, producţia, venitul şi consumul. Iată soluţia optimă. Posibilă numai dacă vor fi accelerate reformele structurale.

Mecanismul folosit timp de 18 ani, în care inflaţia a ţinut loc de productivitate şi competitivitate, s-a uzat. Acum trebuie înlocuit. Nu avem decît o şansă: părăsirea iluziei că se poate trăi din excepţii. Soluţia e limpede: fără inflaţie, cu concurenţă la sînge şi cu promovarea bătăliei pentru a fabrica şi a vinde... pe bani. Aşa e în toată lumea.

Desigur, nu ar fi de dorit să scadă preţurile. Dar bine ar fi să crească încet. Tot mai încet. Acum e criză în lume şi preţurile urcă pe toată planeta. Dar crizele vin şi trec. Pînă în 2010 vom fi nevoiţi să coborîm inflaţia pînă la 2%-3%.

De ce să nu coborîm inflaţia pînă la zero la sută? Pentru că n-ar fi sănătos. Un pic de inflaţie acţionează ca întăritor. Spre deosebire de inflaţia mare, care dezorganizează economia, o inflaţie modică ajută la reglarea pieţei prin preţuri, fără să infesteze comportamentul companiilor, investitorilor, comercianţilor şi al salariaţilor. Din acest motiv, în primul rînd, ţările dezvoltate cochetează cu "puţină inflaţie". O astfel de inflaţie, departe de a lovi în consum, îl stimulează. Mai mult: contribuie la un consum sănătos, bazat pe ofertă internă.

Noi, în schimb, ani în şir am cochetat cu prea multă inflaţie. Şi cu neîncrederea că am putea pune punct climatului inflaţionist. Din acest motiv noi am ajuns să ne temem, acum, de o creştere prea mare a consumului.

Calmarea inflaţiei, care a ajuns deja la rate anuale măsurabile cu o singură cifră, constituie cea mai bună garanţie că am putea ajunge la un consum sănătos. E drept, va fi nevoie să mai fie îndeplinite două condiţii: 1) o balanţă de plăţi cel puţin în echilibru; 2) o armonizare a ratei salariilor şi a ratei productivităţii muncii. Altfel, o ţară ca România, care suportă presiunea unei inflaţii de 8% şi deficite mari ale balanţei de plăţi, nu se va putea elibera de poziţia sa dezavantajoasă fără o temperare a consumului intern.