Astăzi e ziua ta, Augustin Buzura

Scriitorul, academicianul Augustin Buzura împlineşte duminică, 22 septembrie, 75 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

“«Iarna nu-i ca vara» să fie singura concluzie după 24 de ani de libertate şi democraţie?”
“Nu ştiu cum să numesc sentimentul care mă încearcă în acest moment. Mi-e imposibil să spun dacă trebuie să mă bucur că am ajuns la această vârstă sau să mă înspăimânt că, în realitate, viaţa a cam trecut. Cu toate astea, în urmă nu am privit de prea multe ori cu plăcere deoarece copilărie, în adevăratul ei înţeles, n-am avut, iar primul sentiment cu care m-a întâmpinat viaţa a fost frica. M-am născut într-un sat din Maramureş, provincie care, împreună cu Ardealul de Nord, au fost, prin Diktatul de la Viena, cedate, fără cea mai mică rezistenţă armată, Ungariei horthyste. Pentru a nu fi luat şi trimis pe front, tata s-a ascuns, ca atâţia alţii, în pădure. Zvonurile despre «faptele eroice» ale ocupanţilor la Ip, Trăznea şi Huedin, unde protopopul a fost umflat cu pompa până a crăpat, ne-au obligat să ne ascundem şi noi. Aveam şi nişte motive în plus căci, neavând bani să plătească impozitul, noua administraţie maghiară, primarul, notarul şi cei doi jandarmi au venit să ne ia tot ce se găsea în casă: pături, perne, cearşafuri etc. Neştiind limba, n-aveau cum să ţină seama de avertismentele mamii care, după ce ne-a cerut nouă, copiilor, să ieşim afară, scoasă din minţi, a început să-i bată cu sucitoarea până i-a pus pe fugă. După plecarea ungurilor, tata s-a angajat la Uzinele «Phonix» din Baia Mare, cu alte cuvinte a intrat în rândurile muncitorimii, «clasa cea mai avansată», deşi, după cum mărturisesc «Diplomele Maramureşene», înaintaşii părinţilor mei pot fi urmăriţi în timp până în secolul al XIV-lea. Pentru mine, frica nu îşi schimbase intensitatea deoarece, în timp ce maşinile securităţii îngrozeau satul în miez de noapte, în podul casei noastre se ascundeau câţiva vecini, în frunte cu preotul satului. Mi se părea ciudat că securiştii nu căutau numai «chiaburi» şi «duşmani ai poporului», ci şi cărţi pentru a le arde. Primitivi fără şcoală, încă nu aflaseră că nici un dictator nu a câştigat niciodată vreo bătălie cu cărţile. A venit apoi colectivizarea, dar nebunia nu s-a atenuat, dimpotrivă. Cei arestaţi, torturaţi şi umiliţi şi-au predat pământurile iar o parte dintre ei s-au angajat la minele şi la fabricile din Baia Mare, azi, dispărute sau închise. Unul dintre cei care-i torturase a înnebunit: a început să sape în mijlocul casei, convins că va găsi aur, iar când obosea, ieşea la drum unde se lăsa scuipat de muncitorii pe care-i fugărise din sat. Între timp, am fost făcut pionier şi, în locul salutului obişnuit, «Bună ziua» sau «Lăudăm pe Domnul nostru Iisus Hristos», am fost obligat, ca toţi ceilalţi pionieri, să spun: «Trăiască Republica Populară Română!». La care, consătenii ne răspundeau invariabil: «Te bag în...!». După cum se vede, politica am învăţat-o imediat după coborârea din leagăn. De la 3 ani am mers la sapă, la fân şi la secerat, lucram mereu alături de părinţi, îngrijeam de vite şi culegeam fructe pentru ţuică. Ca urmare a unei reforme a învăţământului, şcoala din sat a rămas cu patru clase, iar din sat nimeni nu avea chef să meargă până la Copalnic Mănăştur, unde erau şapte clase. Sigur că părerea mea conta mai puţin decât frica alor mei că pe drum aveam să mă întâlnesc cu lupi, cu mistreţi şi cu necunoscuţi care, din diverse motive, se ascundeau prin păduri. Ca urmare, am fost încuiat în casă, dar am fugit pe geam şi mama m-a ajuns din urmă pe drumul spre şcoală. De atunci, zilnic, indiferent de vreme şi de anotimp, mă însoţea până în vârful dealului, unde se sfârşea o pădure de stejari. Acolo, ţinea lămpaşul ridicat până nu mă mai vedea, iar când nu o mai auzeam strigându-mă, înţelegeam că s-a întors. Uneori întâlneam lupi, alteori turme de mistreţi, dar am avut noroc, nu ne-au atacat niciodată. M-am mutat apoi în Baia Mare, la Liceul «Gheorghe Şincai» şi cei 50 de kilometri dus-întors, de două ori pe săptămână, indiferent de anotimp, îi făceam împreună cu tata, pe jos. Doar când era târg la Baia Mare mai găseam câte o căruţă ori, rareori, un camion. Iarna era înspăimântător de greu din cauza gerurilor şi a sălbăticiunilor, lupi şi mistreţi în special. Tata se mai încălzea cu câte o gură de ţuică, iar când îi era clar că nu îmi mai simţeam mâinile şi picioarele, mă îndemna să gust şi eu, astfel că, privit de pe dealul Groşilor, oraşul se mişca îngrijorător de parcă se afla pe valuri. În ciuda condiţiilor dificile, cu şcoala nu o duceam rău, dimpotrivă, iar tata avea o singură nedumerire: dacă avem în clasă unguri, nemţi sau evrei şi dacă sunt mai bun la carte decât ei. Sigur, întrebarea era urmată şi de un «altfel...», care se traducea prin «altfel rămâi acasă», ceea ce, pentru mine, ar fi fost pedeapsa cea mai cumplită. Fireşte, eram mai bun la unele materii, mai modest la altele, dar acesta era modul tatii de a înţelege competiţiile în Transilvania. Între liceu şi facultate am avut mai multe slujbe despre care am povestit de mai multe ori: de la muncitor la circ la ajutor de artificier în Valea Roşie, şef la o piaţă de alimente, funcţionar la Direcţia Regională de Statistică şi învăţător în Valea Neagră. Aveam de ales între a fi preot, cum dorea tata, şi medic veterinar, cum voia mama, dar am dat examenul de admitere la Medicina umană, în Cluj şi la a doua încercare am reuşit. Mari minuni n-am făcut, mi-au plăcut enorm psihiatria şi neurologia, dar am picat examenele la toţi profesorii care aveau numele formate din patru litere: Goia, Nana, Moga, Duma. Luptele mele se duceau pentru 8,50, media de bursă, dar mergeam la multe cursuri la filologie, filozofie, arte plastice. În ziua înmormântării lui Lucian Blaga am fost ţinut o zi întreagă într-un subsol al Securităţii din Cluj, ca nu cumva să mă duc la Lancrăm. Am renunţat la profesia de medic în favoarea literaturii şi până în zilele noastre m-am pomenit mergând mereu împotriva curentului fără să-mi fi propus asta. Mie, Revoluţia nu mi-a adus nimic pentru simpul fapt că libertatea mi-am dobândit-o dinainte, apărându-mi fiecare rând pe care l-am scris. Ultimul roman «prerevoluţionar», «Drumul cenuşii», ameninţat cu topirea, m-a costat un edem cerebral făcut pe scări în drum spre Cabinetul 2 la Elena Ceauşescu. Nu mi-am expus niciodată rănile pentru a smulge admiraţia patriei pentru că mă simţeam răspunzător doar în faţa propriei conştiinţe. Am văzut cu ochii mei prăbuşindu-se Zidul Berlinului. Eram în drum spre Amsterdam pentru a participa la o reuniune a Grupului «Gulliver» când am fost surprins de această uimitoare veste. Revoluţia noastră m-a găsit la Cluj. Iar când o tânără, o necunoscută, a venit acasă să mă anunţe că muncitorii de la o fabrică din oraş vor ieşi în stradă, m-am simţit răsplătit pentru toate spaimele pe care le îndurasem şi pentru toate riscurile de până atunci. În ciuda gloanţelor ce plesneau portierele maşinii care mă ducea acasă să-i previn pe ai mei că circula cu insistenţă zvonul că apa ar fi otrăvită, m-am bucurat enorm de şansa ţării de a porni pe un drum nou. Dar, ca în Camus, şobolanii erau pregătiţi la porţile cetăţii pentru a răspândi ura şi ignoranţa. Nepoţii şi strănepoţii lui Lenin din cultură şi din alte domenii, şi prietenii acestora, deveniseră peste noapte globalişti, anticomunişti şi apărători ai Vestului, cu uneltele şi metodele cu care înainte apăraseră relaţia cu «marea prietenă de la Răsărit». Au vândut apoi tot ce se putea vinde, inclusiv istoria; valorile şi forţa de muncă au fost fugărite din ţară încât, azi, am ajuns un rai al diletanţilor şi al golanilor, al celor care dispreţuiesc ştiinţa, cultura şi educaţia în general. Politicienii nu scot pistolul când aud de cultură, dar îi pun pe finanţişti să ne spună că nu avem bani, că ţara este cum este, că UE etc. Oricum, naţia care l-a dat lumii pe inventatorul stiloului promite sa-şi readucă fiii în situaţia de a semna cu buricul degetului. Nu cred «că şcoala românească produce tâmpiţi», cum ne-a asigurat cea mai ilustră voce a patriei, dar este sigur că politica românească înţesată de impostori, golani şi ignoranţi ne duce unde n-am fost nici în cele mai triste vremi.  Sigur, am pierdut mulţi ani din viaţă construind Fundaţia Culturală Română şi Institutul Cultural Român, publicaţii, edituri, centre de cercetări pe care «urmaşii» mei le-au desfiinţat. Căci ICR-ul a fost donat de către actualul preşedintele al ţării lăudătorilor săi care, după o scurtă pauză de smiorcăială, revin de unde au plecat. «Valorile naţiei» ajung iarăşi «la locul lor», aşa cum e firesc, şi la înălţimea politicienilor. Dialogurile nu se mai poartă ca la uşa cortului, căci corturi nu mai există. Se poartă ca la uşa palatelor cu turnuleţe şi cu clanţe de aur.

Ce cred despre cel ce semnează aceste rânduri? Că se bucură că are doi nepoţi formidabili, pe Lara şi pe Cristian, că mai poate vedea literele, iarba, copacii şi cerul, că  în toate momentele vieţii a simţit ajutorul Celui ce i-a dat mereu câte o şansă scoţându-l de cel puţin patru ori din inevitabila noapte; că nu s-a simţit niciodată singur, părăsit, iar după toate experienţele trăite, ar putea să adauge nuanţe noi, dacă nu chiar un capitol, logopediei lui Viktor Frankl. Încă nu se predă, scrie poate mai bine şi cu mai multă poftă decât în tinereţe, dar uneori îl doare ţara până la lacrimi văzând-o ca pe un eşec al tuturor celor ce ne-au precedat: al Şcolii Ardelene, al lui Horea şi al lui  Avram Iancu, al lui Bălcescu şi al lui Eminescu, al lui Iorga, Carol şi Ferdinand, al lui Maniu şi Brătianu şi al miilor de eroi care au murit în închisori. Numai atâta se poate? Numai atât am învăţat din lecţiile lor? Numai atât a mai putut să producă acest pământ? «Iarna nu-i ca vara» să fie singura concluzie după 24 de ani de libertate şi democraţie?”