Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Când aşterni pe hârtie ultima pagină dintr-o carte, simţi de parcă ai fi ieşit dintr-o maladie dureroasă, dar şi fericită”, ne povestea scriitorul Bujor Nedelcovici. Astăzi împlineşte 75 de ani. La mulţi ani!
„Da! Astăzi este ziua mea, dar este şi prilejul unui examen de conştiinţă, o linie trasă pe răbojul vieţii care s-a transformat în destin. Reuşite, bucurii, iubiri împărtăşite, dar şi regrete, mustrări, eşecuri, căinţe şi tristeţe. Ce am făcut eu din viaţa mea, dar şi ce au vrut ei să facă din viaţa mea? Aşez aceste rânduri sub semnul celui care a spus: «Nu plânge, nu râde, înţelege». După ce am fost obligat să muncesc 12 ani la munca de jos am avut «şansa» de a-mi descoperi acolo vocaţia de romancier. Am debutat cu romanul «Ultimii», dar am debutat şi în anumite greşeli şi erori. Nu am fost de acord cu cenzura şi poate ar fi trebuit să accept târgul cu târguitorii de cuvinte. După ce am scris vreo douăsprezec romane păstrând-mi aceeaşi atitudine faţă de cei care mă obligau să măsluiesc cuvintele, am comis o altă greşeală.
Am scris romanul «Al doilea mesager», care a fost interzis de cenzura practicată de edituri. Şi din nou am făptuit o altă gravă eroare, am trimis manuscrisul la Paris, unde a fost publicat şi premiat. După doi ani în care am fost răsfăţat şi adulat de cei care ieşeau din Pivniţele Vaticanului securist, am plecat în exil în Franţa! Imprudenţă de neiertat! Am refuzat să mănânc salam cu soia şi mi-am trădat patria. După ’89 am avut câteva polemici în revistele literare, care mi-au atras fulgerele zeilor literari. Dar enorma eroare am comis-o când am scris «Un tigru de hârtie», un eseu despre dosarul de securitate. Insulte, defăimări, comparaţii cu vechii nomenclaturişti etc. În concluzie!
Trebuie să fim cuminţi, prudenţi, echidistanţi, dilematici, pentru că numai aşa nu-i supărăm pe ceilalţi şi ne putem construi o carieră literară şi politică. Nimic nu e tragic! Să ne păstrăm ironia, sarcasmul, optimismul şi deriziunea. Acum, când mă întreb din nou «Cum, de ce şi pentru ce am trăit?», consider că toate greşelile şi erorile comise au fost o dovadă că nu m-am încadrat în rândul celor care au tăcut şi au suportat regulile absurde de atunci şi de acum. Am fost şi am rămas un scriitor şi atâta tot. N-am tăcut, m-am revoltat, am strigat în deşert, mi-am asumat anumite riscuri, am trecut prin momente de depresie şi sfâşiere. Dar am spus... NU! «Ce este un om revoltat?, se întreba Camus.
Un om care spune nu şi care înseamnă că lucurile au durat prea mult». Vargas Llosa era de părere: «Scriitorii trebuie să înveţe să rostească cuvântul NU». Undeva, într-o carte a cărţilor, se spune: «Există un timp pentru a plânge, un timp pentru doliu, un timp pentru dans, un timp pentru a râde». Poate pentru mine a sosit timpul de a râde, dar vreau să râd cu dumneavoastră. Sau să împărtăşim cel puţin un zâmbet.”
