Astăzi e ziua ta: Costel Băloiu

Să-l descrii pe Costel Băloiu înseamnă să renunţi la cuvinte. Este numai suflet. Numai zâmbet. Un curcubeu care-şi aruncă bucuria de a trăi peste bolta cerului care respiră odată cu el. Vă vine să credeţi sau nu, acel Pistruiat care ne făcea duminicile mai frumoase, care ne îndemna să avem curajul de a spune ceea ce gândim, care ieşea mereu basma curată din orice încurcătură împlineşte astăzi 51 de ani. Jurnalul Naţional îi urează "La mulţi ani!"

"O să-mi petrec ziua de naştere la Constanţa cu colegii. Este al doilea an când o sărbătoresc cu ei. Deci vom sărbători muncind... Iar prieteni, pe unii îi am de-o viaţă. Pe cei de la West Service 2000 îi ştiu de 30 de ani. Cu ei am rămas, pentru că, atunci când sursa financiară a scăzut şi nu mai eram pe val, cei care nu-mi erau prieteni s-au retras uşor, uşor. De aceea ţin la Marius, Dan şi Laurenţiu, pentru că, indiferent ce mi s-a întâmplat de-a lungul vieţii, ei au rămas neschimbaţi prin felul lor de-a fi. Nu prea mă mai face nimic să râd.

E de plâns ceea ce se întâmplă. Eu din fire sunt vesel, şugubăţ, glumeţ, ascund mai mult decât aş putea să spun. Îmi place să creez o atmosferă destinsă, pentru că toţi au probleme. Se gândesc la bani, la casă, la copii, la ce vor face mâine. Încerc să schimb ce se poate printr-o glumă, printr-un zâmbet, o farsă, că-mi place să le fac. Parcă am limba ascuţită când îmi serveşte cineva o chestie, trebuie să dau replica.

Nu mai sunt copilul slăbuţ de odinioară, cu pantaloni scurţi, veşnic flămând, că mi-era foame mereu, m-am schimbat şi totuşi lumea mă recunoaşte. Pentru mine este ceva surprinzător. Şi eu trec de multe ori pe lângă actori sau oameni pe care nu i-am văzut de mult şi uneori nu-i recunosc. De aceea sunt cu atât mai impresionat când văd că mă recunosc oamenii după atât timp, după aşa o transformare, căci de la 13 la 51 de ani e cale lungă.

Nu mă simt de 51. Nu sunt nici copt de 51. Încă zburdă copilul din mine. Zburdă rău. Şeful meu îmi spune mereu: «Măi, când îţi vine mintea la cap, că numai prostii faci?». Nu mai ştie nimeni când glumesc, când vorbesc serios. Iau totul cam în joacă. Copilăresc încă.

Îmi place să plec la peşte, dar mă deranjează când merg la câte-o baltă şi nu am voie să iau peştele, nu pot decât să-l pup şi apoi trebuie să-i dau drumul. După atâta muncă nu e păcat? Să nu mănânc o saramură... Mă duc de două ori pe an la Moldova Nouă, am prietenii mei acolo, am permis, pot să pescuiesc, e altceva.

E evident faptul că-mi plac maşinile, iar la capitolul bucătărie nu mă întrece nimeni, mai puţin la dulciuri. Dacă aş fi avut o sumă considerabilă la dispoziţie, mi-ar fi plăcut să am un popas. Cu parcare, mâncăruri la minut, unde omul vine să-şi tragă sufletul, să bea o cafea. Un fel de hangiu... Sunt pretenţios la modul de prezentare, dar mai ales la calitate. La gust. Nu-mi plac fiţele, ornamentarea exagerată. Îmi place mâncarea tradiţională românească, nu foarte grasă. Dar acest popas rămâne la stadiul de vis însă...

Mă enervează nesiguranţa, mă enervează prostia, minciuna, vorbele mari, fără acoperire, fiţele, mă enervează traficul, dezordinea din trafic, mai ales că sunt mai tot timpul în oraş.
Greu cred că ne vom mai reveni. Nu văd nimic în bine. Sunt găuri enorme, habar nu avem în ce criză suntem.
Sănătate vreau şi mi-aş dori o staţie de radio, de emisie-recepţie nouă. Şi îmi doresc doar să am puterea să muncesc...

Mi-am dat seama că totuşi îmbătrânesc când am mers la peşte şi, după o perioadă de stat pe scăunel, cât peştele nu trăgea, am sesizat că m-am ridicat cam greuţ, mă cam dureau oasele. Mi-am spus atunci: «Moşule, gata!». Înainte nu se întâmpla... Românul din fire este un tip care trece totuşi uşor peste multe... Mi-e că mentalitatea care primează acum este: «Dă-i încolo, le e greu, comentează, dar se obişnuiesc până la urmă cu tot!». Nu ştiu ce ar putea să mai vină, dar mergem înainte! Nu mai am de mult timp marşarier, nu am decât vitezele 1, 2, 3, 4 şi 5."