Astăzi e ziua ta... Matei Vişniec

Sunt aproape 40 de ani de ani de când literatura l-a înşfăcat sub aripa ei şi nu i-a mai dat drumul. Astăzi, "omul care trăieşte între două culturi, între două sensibilităţi, care are rădăcinile în România şi aripile în Franţa", Matei Vişniec, împlineşte 53 de ani. La mulţi ani!

"Această aniversare vine imediat după o foarte, foarte interesantă călătorie în Iran. Aş spune ca această călătorie a fost ca un cadou de aniversare pe care mi l-a dat viaţa, pentru că în Iran mi s-au jucat şi mi s-au publicat mai multe piese. Am fost invitat de fapt la un festival de teatru internaţional la Teheran şi am descoperit cu această ocazie că artiştii iranieni se află în aceeaşi logică de rezistenţă prin cultură în care eram noi înainte de ’89. Această aniversare precede, pe de altă parte, un alt moment important pentru mine: apariţia, la editura Cartea Românească, a romanului meu «Sindromul de panică în oraşul luminilor». Din când în când, după cum puteţi constata, dramaturgul Matei Vişniec mai scrie şi cîte un roman. Nu prea des, e adevărat, ultimul l-am scris acum mai bine de 25 de ani.  

Fără îndoială, în calitate de dramaturg am avut cele mai stupefiante experienţe. Mi-am văzut piese jucate aproape în toate limbile europene precum şi în persană, arabă, japoneză... Faptul că am întâlnit oameni de pe toate continentele care s-au îndrăgostit de cuvintele, de teatrul meu, şi s-au luptat ca să-l promoveze în diverse ţări, este o imensă recompensă a muncii mele. Îmi iubesc şi acum toate cărţile pe care le-am scos. Pe nici una nu am renegat-o, toate mă reprezintă, fără excepţie. Inclusiv cele pe care nu le-am scris. Iar în ce priveşte cărţile pe care le-am purtat tot timpul cu mine, ele nu sunt multe: nu m-am despărţit niciodată de poezia lui Nichita Stănescu şi de poezia lui... Eminescu, nu m-am despărţit niciodată de romanele lui Kafka şi de... teatrul lui Cehov.   

Da, am regretat că am părăsit ţara în ’87, în decembrie ‘89 când am asistat ca spectactator, de la Paris, la tot ce s-a întâmplat în România. Am ratat de fapt un mare moment istoric pe care aş fi vrut să-l trăiesc acolo. Nu mi-am imaginat niciodată, până la plecarea în Franţa, în 1987, că al doilea capitol al vieţii mele de scriitor se va scrie... în franceză şi datorită aripilor pe care mi le-a dat această limbă şi mai ales Parisul. O parte din această aventură, cu angoasele ei profunde, o povestesc de altfel în romanul care apare acum, «Sindromul de panică în oraşul luminilor». Aş vrea foarte mult, dacă mă mai nasc o dată, să fiu cal de curse: în felul acesta aş trăi din nou emoţiile ideii de competiţie, fără să mai fiu om şi să mai repet greşelile inerente ale acestei specii. Iar ideal ar fi să mă nasc cal într-o lume fără oameni, unde caii ar alerga numai şi numai pentru plăcerea lor.

Îmi urez să fiu capabil să văd esenţialul din rezerva de timp pe care o mai am."