Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Efectivul de salariați la sfârșitul anului 2025 a fost cu aproximativ 330.000 mai mic decât numărul mediu de angajati, reflectând fluctuația personalului. Cel mai probabil, reducerile au vizat preponderent sectorul privat, sectorul bugetar înregistrând sub 34.000 de posturi pierdute, de la 1.312.508 la 1.278.795 de persoane.
Și dincolo de alte dificultăți, atunci când dispar atât de multe joburi, multe direct productive, principala problemă se concentrează la nivelul sistemului de pensii redistribuționist - pay-as-you-go - în care generațiile active susțin pensionarii. Sistemul funcționează bine doar dacă populația activă și salariile sunt în creștere.
În prezent, raportul dintre pensionari (4,921 de milioane) și salariați (5,124 de milioane) rămâne unul dintre cele mai fragile din UE. De această dată, dezechilibrul nu provine din numărul mediu de pensionari - care a scăzut cu 44.000 față de trimestrul III 2024 -, ci din reducerea semnificativă a salariaților.
Aceasta este fisura reală: baza de contribuabili se comprimă, exact sursa care alimentează mecanismul redistributiv. Sistemul nu funcționează pe principiul acumulării individuale, ci ca o piramidă: contribuțiile lucrătorilor activi sunt transformate imediat în pensii pentru cei retrași. Nu există capitalizare, ci un transfer permanent între generații.
Pensia este, în esență, oglinda contractului dintre individ și stat. În teoria economică, apare fie ca mecanism de asigurare socială, fie ca formă de economisire forțată - un consum amânat. Paul Samuelson arăta încă din 1958 că un sistem pay-as-you-go poate funcționa într-o economie cu populație și salarii în creștere. Milton Friedman avertiza însă că, fiind bazat pe redistribuție și nu pe acumulare, sistemul depinde de intrări constante și seamănă izbitor cu o schemă Ponzi: cât timp există suficienți cotizanți, echilibrul se menține. Când demografia sau economia se clatină, promisiunea devine fragilă. Feldstein și Kotlikoff subliniau că un astfel de aranjament distorsionează economisirea și investițiile, afectând creșterea pe termen lung și reducând baza necesară pentru pensiile viitoare.
În context de criză, mecanismul devine greu de susținut: are nevoie de un număr stabil - ideal în creștere - de angajați și de salarii pe o traiectorie ascendentă. În lipsa acestor condiții, ajustările se mută inevitabil spre bugetul general, datorie publică sau creșterea vârstei de pensionare. În situații extreme, precum recesiuni profunde sau conflicte armate, un sistem pur redistributiv poate intra rapid în dezechilibru. Nu dispune de rezerve acumulate și trăiește exclusiv din fluxul prezent al contribuțiilor. Războaiele comprimă economia, reduc ocuparea și redirecționează resursele către cheltuieli urgente; un mecanism bazat pe „ce intră azi” devine inevitabil vulnerabil.
Problema nu este doar contabilă, ci ține de arhitectura instituțională. Un sistem construit exclusiv pe redistribuție rămâne structural expus la șocuri economice și demografice. Când baza de salariați se restrânge, nu se erodează doar un indicator statistic, ci însăși fundația contractului intergenerațional pe care se sprijină statul social.
În contrapondere, o pensie tratată ca plasament aduce transparență și corectitudine. Contribuția rămâne personală, acumulată și potențial moștenibilă, neafectată de ciclurile electorale. Pactul nu ar mai fi predominant politic, bazat pe promisiuni contingente, ci economic, bazat pe acumulare reală. Fondurile de pensii nu sunt simple casierii care colectează și redistribuie peste decenii; ele devin investitori instituționali, finanțând infrastructură, companii și inovație - adică exact baza productivă din care se vor plăti pensiile de mâine.
Aici este miza: depolitizarea alocării resurselor și consolidarea unei componente de capitalizare care să reducă dependența de fluxul curent al contribuțiilor. Când baza de angajați scade, un sistem pur redistributiv intră în tensiune. În schimb, acumularea permite amortizarea șocurilor.
În concluzie, dacă vrem să evităm fragilizarea unui mecanism care combină contractul social cu vulnerabilitățile unei piramide financiare, discuția trebuie mutată de la ajustări punctuale la structură. Nu e vorba de abandonarea solidarității, ci de întărirea ei prin capitalizare și disciplină, pentru că promisiunile politice pot fi suspendate de crize - dar capitalul acumulat rămâne.
Citește pe Antena3.ro
