Astăzi e ziua ta, prof. dr. Dan Berindei

Istoric, doctor în ştiinţe istorice, preşedinte de onoare al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie din cadrul Academiei Române, vicepreşedinte al aceluiaşi for, Dan Berindei împlineşte duminică 90 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

La 90 de ani privesc lumea şi semenii mei ca pe un dar nepreţuit
“Cred cu încăpăţânare, că zorile se vor arăta şi pentru România noastră”
“Am ajuns acolo unde n-aş fi crezut, la nouă decenii de viaţă! Ciudat este faptul că am sentimentul unei normalităţi. Urez tuturor oamenilor să aibă simţăminte asemănătoare, dacă vor avea şansa pe care am avut-o eu de a atinge această vârstă! Nu cred în noroc, dar cred în stăruinţă şi în muncă. Viaţa este o luptă continuă pentru supravieţuire într-o lume care este minunată, chiar dacă suntem necontenit  în situaţia unei înfruntări fără sfârşit. Nimic nu se cuvine să vină de-a gata, ci totul trebuie dobândit piatră cu piatră, zidindu-ne propria devenire, cu dăruire, pasiune  şi devoţiune. În ceea ce mă priveşte, încercările nenumărate nu m-au ocolit, dar până la urmă am reuşit să străbat un drum care m-a împlinit şi pe care cu încăpăţânare încă mai stărui, cât s-o mai putea ...
De la 13-14 ani am fost hotărât să-mi consacru viaţa studiului istoriei. Am fost un  copil care mi-am trăit zilele într-o izolare, părinţii mei despărţindu-se când aveam nouă ani şi tatăl meu, cu care rămăsesem, fiind surd. Două bunici cărturare şi înţelepte m-au ajutat să mă adaptez vieţii şi singurătăţii şi să-mi  găsesc minunatul refugiu al cărţilor şi al lecturii. Trecutul a devenit pentru mine din zi în zi mai prezent şi mi-a deschis o fereastră extraordinară către lumea în veşnică mişcare,  în care zilelor noastre pe care le trăiam s-au alăturat necontenit  imaginile succesive ale devenirii trecutului. Mi-am găsit de atunci cadrul de vieţuire pe care nu l-am mai părăsit nici atunci când am fost o vreme izgonit din cercetare şi când cu stăruinţă, după o muncă fizică grea de fiecare zi, găseam puterea de a mă refugia în orele de noapte printre dragile cărţi. Zilele şi anii au trecut. Împlinirea desăvârşită am întâlnit-o după ce am atins vârsta pensionării, în condiţiile marei schimbări din decembrie 1989. Am fost chemat să predau la Facultate, vis neîmplinit până atunci şi am fost ales membru al Academiei Române.
În ultimele decenii mi-am trăit o nouă viaţă printre semenii mei. La 90 de ani privesc lumea şi pe ei ca pe un dar nepreţuit. Mă supără încercările prin  care trece această ţară a noastră şi cred că în bună măsură ele ni se datorează şi nouă, celor de astăzi, care ne-am cam uitat îndatoririle de cetăţeni ai ei. Numai de noi depinde renaşterea noastră, de capacitatea noastră de dăruire. Cred însă, cu încăpăţânare, că zorile se vor arăta şi pentru România noastră în mijlocul şi ca parteneri ai lumii noi care se naşte în zarva marilor mutaţii prin care trece omenirea, că ne vom găsi locul, demnitatea  şi stăruinţa, care ne vor ajuta să mergem înainte şi să ne afirmăm în  aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu şi cărora nu trebuie să uităm fiecare ce le datorăm!”