Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“În principiu, astea nu mai sunt vremuri de trăit, ci de supravieţuit. Încet, cu optimism şi speranţă, vor trece. Economic vorbind. Profesional, am avut norocul să întâlnesc oameni speciali, zăpăcitor de permeabili, mai ales în ultimii ani. Poate tocmai din pricina
Cititorii acestor rânduri cred că ar trebui să ştie că nu sunt neapărat cinică sau ironică sau insensibilă. Am fost întrebată ce-mi doresc, pentru anul care vine. Exact aşa a sunat întrebarea acum, în iunie. Am răspuns că-mi doresc să trăiesc şi am fost catalogată ca fiind cinică. Dacă n-ar fi fost realism curat, aş fi înţeles. Dar este. Restul de lucruri sunt subsumabile acestei dorinţe. Până şi sănătatea. Că poţi să mori şi sănătos fiind, lucru care scapă adesea unora! Vorba unui prieten,
Lucrurile pentru care m-am felicitat mi-au adus câteodată belele, iar cele pentru care mi-am făcut o mie de procese de conştiinţă s-au concretizat ca fiind cele care au dus la progresul ulterior. Am înţeles că, din păcate, nu succesul ne trage înainte în viaţă, ci loviturile, ghinioanele, eşecul. Un eşec te mobilizează şi te face să reconsideri anumite realităţi. Sigur că succesul e bun, nu zic altfel, dar nu durează mult şi serveşte mai ales la validarea ta în faţa ta şi-a celorlalţi, după care trebuie să munceşti în continuare pentru următorul pas. Aşa că nu ştiu dacă relele sunt chiar rele... şi invers! Nu la modul absolut.
Am trecut prin situaţii pe care n-am putut să le explic logic celor dragi mie. Nici mamei, nici celor al căror sfat ar fi contat mai mult decât propriile convingeri. Am luat decizii pe care ştiam că, luându-le, nu-mi vor aduce neapărat glorie, dar trebuia să procedez aşa, altminteri m-aş fi întrebat întotdeauna dacă nu cumva am ratat o şansă irepetabilă. Nimic nu e de nereparat. Nimic nu e ireversibil, în afară de moarte. Luarea deciziilor nebuneşti nu e o crimă. Regretul ulterior e, însă. Ucide iniţierea următoarelor decizii nebuneşti!
Am ajuns la concluzia că oamenii nu se schimbă fundamental. Se aşează, se reorientează, se şlefuiesc, dar nici asta întotdeauna pe termen lung. Dacă ne gândim bine, îndrăgostiţi fiind, arătăm celui de lângă noi ce avem mai bun. Apoi, în timp, fără să vrem, ne dăm arama pe faţă. Redevenim un pic iritaţi, dacă aşa ne e natura, un pic uituci, dacă aşa e-n cromozom, repet, devenim cine suntem în singurătate. Dacă mă întrebaţi pe mine, deşi nu-s o sursă tocmai obiectivă, sunt cumva intempestivă, deschisă către lucruri aparent nebuneşti, încerc să mă impun cu oarecare delicateţe şi mai ales încerc să obţin respectul celor din jur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce promit să devin. Dacă acest respect nu apare, renunţ. Cu uşurinţă, chiar. {i asta e surprinzător chiar şi pentru mine. N-am răbdare. N-am îngăduinţe nesolicitate din partea celor cărora trebuie să le acord. Dacă mă rogi să înţeleg anumite circumstanţe, o fac, măcar încerc. O vreme. Mi se pune pata, mi se ia... dar cine ar putea spune altfel despre sine, fără să mintă, măcar prin omisiune?
Oamenii sunt resorturi. Adică arcuri. Se întorc întotdeauna la ce sunt, fundamental. Un zgârcit va rămâne un zgârcit, chiar dacă încearcă, pentru o vreme, să fie altfel. Ceea ce eşti în adolescenţă rămâne pentru totdeauna, undeva şi acţionează în tine ca o otravă benefică. Veţi descopri, analizându-vă, că nu v-aţi schimbat atât de mult din tinereţe. Pentru că ea, tinereţea, se păstrează, dacă ştii s-o ocroteşti, ferind-o de blazare ca de-o coroziune malignă. Am 17 ani şi sunt mândră de fiecare dintre ei. Un tânăr pe care-l iubesc teribil e Neagu Djuvara. Citesc şi mă bucur, văd şi mă veselesc lângă el, iar singura noastră problema e că eu spun că el are 24 de ani, iar el mă păcăleşte, dându-şi 26. Sau invers. Inutil să vă spun că nu-l cunosc decât prin lecturi sau audiobook-uri, dar mi-a fost deseori atât de aproape, încât am avut sentimentul că trebuie să-l invit duminică la masă. Alt sentiment puternic nutresc faţă de ochiul meu pereche, Mircea Cărtărescu, pe care-l contemplu dintotdeauna în copilăria lui analizată până la delir de sine... şi de mine. Ziua lui a fost pe 1 iunie. La mulţi ani, domnule infinit drag! Am primit în dar integrala Cărtărescu, anul acesta. Am plâns. Ce să vreau, ce să vrei mai mult?”
