Azi e ziua ta, Nicolae Dabija

“De multe ori am impresia că eu mi-am ales locul unde să mă nasc, părinţii, neamul şi limba care să fie a mea”

Sunt un desculţ fără ţară

Scriitor, istoric literar, om politic, membru de onoare al Academiei Române, membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, Nicolae Dabija împlineşte astăzi 65 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

“Acum un an părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea «Petru Vodă» îmi povestea: – Un tânăr sărman s-a dus la biserică să se plângă Celui de Sus că nu are cu ce se încălţa. Dar în poarta mănăstirii a văzut un om fără picioare. Atunci tânărului i s-a făcut ruşine şi i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru picioarele lui desculţe, dar sănătoase.

Eu sunt un desculţ fără ţară. Şi pornind de aici vreau să cred că sunt un privilegiat al sorţii. De multe ori am impresia că eu mi-am ales locul unde să mă nasc. Că eu mi-am ales părinţii. Şi neamul. Şi limba care să fie a mea. Şi timpul în care să trăiesc. În care să-mi apăr dreptul de a le avea pe cele menţionate mai sus.

Un moment ce mi-a determinat destinul a fost acela că m-am născut într-o bibliotecă. Când am văzut lumina zilei în casa bunicilor mei, am deschis ochii pe nişte cărţi: cărţi pe sub pat, cărţi pe sub masă, cărţi prin pod... Unchiul meu, arhimandritul Serafim Dabija, stareţul Mănăstirii Zloţi, înainte de a fi arestat şi trimis în Gulag, a reuşit să salveze biblioteca mănăstirii. În curând s-au închis toate bisericile din raionul Cimişlia. Dar mama, în timp ce căuta la un aparat de radio vreun post cu muzică românească, a dat de rugăciunea «Tatăl nostru», rostită în limba română. Era Vaticanul.

Şi ea, credincioasă ortodoxă, ne aşeza duminicile în jurul radioului, ca să ne rugăm.

După a doua sau a treia slujbă mama ne-a spus: «Iar acum am să vă citesc o carte». Şi ne-a citit «Capra cu trei iezi» de Ion Creangă. După ce a terminat basmul, noi, crezând că e vorba de o rugăciune, ne-am făcut cruce şi am bătut fiecare câte o metanie. De atunci pentru mine, dar şi pentru fraţii mei, cartea face parte din liturghie, din sacru.

Aceste momente m-au ajutat la regăsirea de sine, dar şi la implicarea mea ulterioară în ceea ce se numeşte azi politic, dar care n-a însemnat decât împlinirea datoriei unui născut într-o bibliotecă.

Când m-au pornit la şcoli, părinţii mi-au oferit «reţeta fericirii». Ei mi-au spus: «Dacă doreşti să devii fericit, să fii bun şi harnic». Oamenii răi şi leneşi nu sunt fericiţi, chiar dacă au de toate. De ce? Pentru că nu merită.

Scriitorul din această parte de ţară seamănă cu zidarul de cetăţi de la Nistru, care, în timp ce cu o mână zideşte, cu alta apără ceea ce a zidit. Şi plugarul de la noi a arat mereu pământul cu o mână pe plug şi cu alta pe sabie. Şi scriitorul de aici în timp ce cu o mână scrie, cu alta parcă s-ar sprijini pe o spadă nevăzută. E starea de veghe a poetului, care are mereu ceva de apărat: un adevăr, un cuvânt, o carte, un izvor, un mormânt… Romanul meu «Tema pentru acasă» este considerat, în urma unui sondaj, de bibliotecarii din Basarabia «cea mai citită carte de beletristică naţională în ultimii zece ani», având numai în anul 2011 «peste 100.000 de împrumuturi din biblioteci». Ce mai mare răsplată?

Timpul trăit îl face pe om la o anumită vârstă, să semene cu barcagiul care vâsleşte stând cu faţa către calea parcursă şi cu spatele către distanţa ce  i-a mai rămas, ca să se poată concentra mai bine. Ce văd? Nişte cărţi, o livadă, o fântână, o biserică pe care am ajutat-o să se scuture de moloz, o revistă care a schimbat mentalităţi, câţiva copii care îmi poartă numele, nişte prieteni…

Constantin Stere afirmase acum un secol: «Nici un efort nu este zădarnic». Zădărnicia înseamnă lipsa efortului, nu efortul în zădărnicie. Mă bucur că generaţia mea a fost nu doar martoră, ci şi participantă la istorie. Multe dintre schimbările de azi i se datorează.”