De Paşti. Oamenii se împăcau şi uitau toate pricinile de sfadă

De când începea postul, sărbătorile se amestecau: cele precreştine, care celebrau renaşterea naturii şi fertilitatea cu cele care pregăteau Învierea Mântuitorului. Sân Toaderul, ori Cuviosul Alexie, Blagoveştenia şi Floriile, toate erau în rostul lor, nesmintite. Posteam şi ajunam încă de mici, sub privegherea părinţilor şi a bătrânilor. Ne spovedeam şi ne cuminecam.

Eram copil de şcoala şi, ca să mă pot spovedi, îmi amintesc că trebuia să mă trezesc la patru dimineaţa, să nu mănânc nimic, să-mi iau ghiozdanul, să merg la biserică şi acolo să-mi aştept rândul la spovadă, laolaltă cu alţi copii. Aşteptam apoi să ne cuminecăm, şi pe când ajungeam la şcoală, erau trecute ceasurile de opt. Eram pedepsiţi să stăm la colţ, ori eram încuiaţi în şcoală. De Florii, mergeam cu mâţişori la biserică. Mersul la biserică era ceva firesc. Ştiam că la ora opt trebuie să fim la utrenie, ori dacă nu, măcar cu un sfert de ceas înainte de zece, când se trage clopotul în slujbă. Mergeam cu drag. Sărbătorile luminau calendarul şi le aşteptam ca pe cele mai de preţ daruri. Oamenii se împăcau, uitau toate pricinile de sfadă, simţeau înnoirea. Şi se purtau altfel. Se vedea asta după cum te priveau, cum salutau, cum păşeau pe drum. La miezul nopţii de Înviere luam lumină de la altar, din lumânarea preotului, apoi ieşeam din biserică, asta însemna că Iisus iese din mormânt înviat. Înconjuram de trei ori biserica, apoi preotul bătea în uşa bisericii, poruncind cu glas tare: “Deschideţi porţile că vine Împăratul Măririi!”. “Cine e Împăratul Măririi?” i se răspundea. A treia oară se dechidea uşa şi se intra în biserică, cântând “Hristos a Înviat!”. Noi, copiii, înmărmuream, era o emoţie, o frică amestecată cu bucurie, retrăiam minunea Învierii. Era o bucurie fără de seamăn trăită împreună.

Tata ţinea ca de Paşti să fim întotdeauna cu toţii acasă, împreună, în jurul mesei, frumos îmbrăcaţi, pentru că primeam întotdeauna câte ceva nou. Totul începea pe la orele trei ale dimineţii, când ne întorceam de la biserică, iar tata urma să conducă întreg ceremonialul zilei. Treceam pe rând, începând cu bătrânii, pragul casei presărat cu fân. “Adevărat a Înviat” îi răspundeam tatei, care intrase deja înăuntru pentru a ne întâmpina cu salutul vestitor “Hristos a Înviat!”. Pe masă erau pahare curate pentru fiecare şi un vas mic din sticlă (canceu i se zice pe la noi), în care era pasca sfinţită, adusă de la biserică. Mai erau ouă roşii, caş şi slănină, toate neîncepute. Tata mergea în grădină, rupea o crenguţă de prun şi făcea din ea furcuţă nouă cu care să luam, pe rând, paştile. Făceam apoi o rugăciune de mulţumire şi ne aşezam la masă. Ciocneam ouă roşii şi câte un pahar de vin, zicând din nou “Hristos a Înviat!”. Era semnul biruinţei asupra morţii. Apoi gustam din cele ce erau pe masă. Nu se deschidea radioul ori televizorul, nu se asculta nimic, nu se cânta, nu se dănţuia, nici măcar nu vorbeam cu glas tare, nu strigam unii la alţii în ziua de Paşti.

După masă, ne odihneam ori ieşeam la plimbare, “la vedere” cum se spunea, adică mergeam la rudele apropiate (părinţi, fraţi, nănaşi), doar ca să ne salutăm şi să ciocnim ouă roşii. Mama dădea paşti şi animalelor, apoi le stropea cu agheasmă, să fie şi ele sfinţite. Toate semnele sărbătorii, ale învierii, erau întocmai, la locul lor. Parcă începea o nouă lume. Prima zi era de smerenie, a doua de desfătare.

De a doua zi, începea un alt ritm. Se făcea joc în sat, se mergea în vizită şi se stătea la masă, se petrecea pe la neamuri şi prieteni, se făceau pregătirile pentru primele nunţi. Acestea se ţineau după Duminica Tomii şi erau cele mai vestite nunţi, din neamuri mari. Eram tare bucuros când bătrânul meu Grigore venea de la mesele de Moşi, din Duminica Paştilor. La noi se pomenesc morţii în tot postul Paştilor, iar în ziua de Paşti fiecare familie întindea ofrandele rituale, pomenile, pe mesele de piatră aflate în curtea bisericii, fiecare pe lespedea ei. Ei bine, când venea bătrânul Grigore de la masa de Moşi avea buzunarele pline cu ouă înroşite, prescuri, pupi (colăcei), plăcinte… Alergam dinaintea porţii când îl vedeam că vine. Mă lua în braţe şi mă arunca în sus, “hooopa, dragu’ moşului!”. Îmi plăcea de totu’ totului, dar ochii-mi erau ţintă la buzunarele burduşite ale căputului străbunicului Grigore. Când mă lăsa jos, mă prindeam de buzunarele pline cu bunătăţi, iar moşul mi le scotea  pe rând, una câte una…

La Paşti şi la Crăciun, semnul bun era să-ţi intre un ţigan în casă. Dacă mai era şi fecior, aveai noroc tot anul. Aşa că mama îl aştepta cu daruri pe Petrea ţâganu’, care umbla din casă-n casă zicând: “Hristos a înviat!”. Mama ne spunea că era un vestitor, că ne aducea noroc şi bunăstare.

Tot de Paşti, la noi mai era un obicei preluat de la unguri, obiceiul “udatului”. De Paştile catolic mergeam la stropit la Júlcsanéni, vecina noastră, care ştia face cele mai bune prăjituri. Nu era vrajbă între oameni, se vizitau şi-şi făceau daruri de sărbători, se ajutau la lucru, unguri cu români, români cu evrei, nu avea importanţă care de ce credinţă îi. Oamenii erau atunci mai “dup-olaltă”, mai uniţi, conştienţi că formează o comunitate. Erau mai echilibraţi, mai aşezaţi sufleteşte, iar diferenţierile dintre ei se făceau după cât e de harnic fiecare, nu după cum are mai mulţi ori mai puţini bani, ca astăzi. De sărbători, uşile şi porţile stăteau deschise, fiecare avea masa pusă pentru oricine le trecea pragul.

Zilele acelea… demult nu le mai găsesc. De aceea, atunci când se desprimăvărează, când toate se-nnoiesc şi firul ierbii săgetează spre Soare, nu-mi găsesc starea, tot îmi vine a umbla şi, mai ales, a mă-ntoarce acasă, în Stoicenii Lăpuşului. Cu greu mă stăpânesc să nu plec aşa, pe negândite, să fug de Bucureşti, de lume şi de mine. Să merg la copacii mei, la grădina mea, la oameni curaţi şi cu frica lui Dumnezeu, care trăiesc în armonie cu tot ce îi înconjoară şi au măsură în toate. Să merg la bisericuţa veche din deal cu jilţul împărătesc cioplit de bunicul meu, iar de acolo să mă uit în jos, către sat, să văd oamenii umblând ca nişte furnici, să le aud vorbele, ca un murmur, ca un freamăt, cum se amestecă şi cum se  desluşesc. Şi să vină Paştile, şi să nu pot fi mai fericit de atât!

În urmă cu câţiva ani am trecut Munţii Gutâi spre Maramureşul Voievodal. Am primit Lumina la Mănăstirea Bârsana şi am plecat spre Sighet. Acolo, la marginea lumii şi a vieţii, la Memorialul Durerii, în celula lui Iuliu Maniu, am cântat “Hristos a înviat!”. M-am întors spre Lăpuş cu inima uşoară. Am luat-o pe la Baia Sprie – Rotunda, prin satele în care am făcut cor de biserică şi am fost profesor de muzică, înainte de a mă-nsura. Pe-atunci, în zilele de sărbătoare ardeau uliţele. Fetele aveau zadii împărţite în vârste, vârste cu conoape (coropişniţe), cu câini, cu păsări, cu semne, cu cer, iar feciorii aveu clopurile înstruţate cu muşcate.  Împodobiţi aşa, “ieşeau pe vedere”, adică la o preumblare prin sat. Veneau să vadă fetele cu care-şi petrecuseră “câşlegile”, zilele de dezlegare dintre posturi. Ele îşi puneau nădejde de a se prinde dragi pe vară şi de a trece apoi, la toamnă, în lumea femeilor măritate. Era un adevărat ritual acela de a pregăti fata, de a da lumii de ştire că a pus ochii pe ea şi că avea intenţii serioase. Fecior fiind, am participat şi eu la acest ritual. Am mers şi eu “pe vedere” în satul meu, pentru că am avut în gând să mă însor cu o fată din lumea mea. Dar n-a fost să fie aşa. Cunoşteam casele în care erau feciori după mărul din poartă şi pe cele cu fete după oglinda din fereastră. Fetelor de atunci le duc şi azi dorul. Aveau… aşa… o curăţenie sufletească şi trupească,  miroseau a busuioc pe care-l purtau în sân, a brânduşe de pădure pe care le prindeau în păr. Îmi plăcea să le sărut în fân, iar primăvara, sub cireşii înfloriţi. La noi, la munte, cireşii înfloreau mai târziu, prin luna lui mai. Şi mai sărutam fetele pe “Dâmbul Hamorului”, un fel de movilă a îndrăgostiţilor. Şi cum vă spuneam, feciorii veneau la preumblare în “Jos”, pentru că la noi satele sunt împărţite în partea de Jos şi cea de Sus. Josănarii trăiau modest, nu erau oameni cu stare, dar aveau fete mai frumoase, mai iubăreţe. Susănarii erau bogaţi, dar fetele lor erau, cum se spunea, mai de casă, erau mai mult harnice decât drăgăstoase. 
După Paşti, începea şi jocul satului.
fragment din volumul “Acum ştiu cine sunt”