Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la curse. Martor, reporterul Ilustraţiunii Romane, Ion Tik, la data de 1 mai 1930.

Cu toate că făcusem jurămant să nu mai calc la curse pană ce caii nu vor alerga mai mult de cat aleargă oamenii, mi-am călcat pe inimă, şi zilele trecute m-am dus la Floreasca. O zi de curse, una din acele numeroase zile in care cea mai pestriţă şi mai pasionată lume "sportivă" populează campul pe care caii de galop şi de trap işi dispută feluritele premii ale tinerei societăţi hipice. Cunoşteam acest camp, europeneşte amenajat pentru alergările de cai şi de oameni; dar nu-i cunoşteam ultimele inovaţiuni: "pariul Italian" şi funcţionarea bukmaker-ilor. De aceea Hipodromul Floreasca, intregit cu aceste "perfecţiuni" in materie de joc, mi-a făcut o adevărată surpriză, interesantă şi pană la un punct costisitoare. Imaginaţi-vă un camp cu piste circulare presărat de stalpi indicatori de distanţă; un camp destul de mare, pe care, la scurte intervale, caii, spre marea satisfacţie a jucătorilor, aleargă, cu toată vioiciunea şi iuţeala de care sunt capabili. Un cal aleargă intr-o singură cursă, cel mult in două; jucătorul aleargă in toate cursele, dela "potou" la "start", dela "start" la "potou", la casa de bilete, la tribune sus, apoi iarăşi jos la "sosire", intr-un cuvant jucătorul aleargă tot timpul şi intreg campul. Este şi acesta - ca şi sportul pe care-l caii - un sport sănătos şi nobil pe care-l aplaudă jucătorul cand caştigă şi-l detestă cand pierde. In pitorescul decorului de primăvară, campul de curse, aşa cum se prezintă cu construcţiile de adăpost pentru oameni şi de grajduri pentru animale, pare o casă boerească mare, cu musafiri veniţi ca la nuntă, care vin veseli şi pleacă trişti.

1930. Hipodromul Floreasca

Intre tribune şi grajduri este padokul - locul unde se controlează greutăţile cu care aleargă caii şi unde un balon galben imparte iluzii celor ce aşteaptă rectificări de rezultate prin reclamaţiunile ce se depun. Numeroase table şi tăbliţe - indicatoare de tot felul - arată spre cal, şi cu ce jokeu aleargă; cine a ieşit intaiul, al doilea, al treilea; cat s-a plătit pentru caştigător, plasă şi cat s-ar fi plătit dacă ieşea altul. Un singur lucru nu arată: cine va ieşi intaiul cursa viitoare şi unde se duc toţi banii pe care-i pierd oamenii. Din lumea care năvăleşte la curse in credinţa că "eterna incertitudine a turfului" ii va putea aduce fiecăruia in parte caştiguri, dacă nu fabuloase, apoi cu totul mulţumitoare, jucătorul adevărat este singurul om care vine din convingerea şi din pasiunea ce le are, că - intr-un fel sau altul, aci sau aiurea - trebue să joace. Il recunoşti dintr-o sută. El vine cu mult inainte de curse, cu maldărul de notiţe culese din toate jurnalele de sport, la care adaugă calculele proprii după care trebue să caştige sigur, dar cu care nu caştigă niciodată. Este omul pe care toată lumea care frămantă campul ntr-o zi de curse nu-l interesează sub nici o formă; căruia nimic nu-i poate distrage atenţia profund concentrată in calculele de probabilităţi, in examinarea atentă a cailor, in interogarea meşteşugită a băeţilor de grajd, a cronicarilor sportivi şi a proprietarilor de cai. Omul care - spre deosebire de cei care flecăresc la curse distrandu-se - nu rosteşte sentinţe hipice, decat destul de rar, deşi, regulat, la fiecare cursă, realitatea desminte tot ceeace prevăzuse cu certitudine matematică. Jucătorul joacă pentru că trebue să joace. imbunătăţirea rasei cailor sau deverul Societăţii hipice il interesează cu mult mai puţin decat imprejurarea că cutărui "trei an" - marele favorit in premiul cel mare ce se dispută astăzi - i-a căzut o măsea şi că acest eveniment ţinut in secret de "anturajul" grajdului poate schimba toate socotelile handicapului. Jucătorul trăeşte sub obsesia şansei şi a neşansei, contra cărora opune intotdeauna o argumentaţie hipică savantă de nici un folos pentru rezultatul final. El deschide şi inchide campul ca cel mai credincios dintre participanţI, şi dacă n-ar fi anume restricţii contabiliceşti, secretarul Hipodromului l-ar trece cu siguranţă la contul - Inventar.

O cursă de cai Jucătorii şi-au făcut socotelile şi fiecare işi păstrează in taină favoritul. Un favorit al jucătorului nu inseamnă calul cu cele mai multe şanse, favoritul cronicarilor sportivi, sau favoritul publicului neaducător de cote mari, ameţitoare. Sub miracolul acestor cote care, de cele mai multe ori se incăpăţanează să vină, caii se iau la intrecere. Balonul roşu ridicat deasupra "comisarilor" indică apropierea plecării. Clopotul! Caii pornesc in goană, şi oamenii privesc in zarea in care de multe ori jokeii "corectează" cu anumite mijloace şansele cailor, urmăresc cu ochii sau cu ocheanele desfăşurarea cursei. Ilustraţiunea Romană, 1 mai 1930

"Privesc şi eu răzimat de gard, sub un ciorchine de oameni căţăraţi unul pe altul, cari se agită, ţipă, injură sau aclamă; sub ciorchinele care, pe măsură ce inaintează caii, devine atat de agitat incat oamenii agită batistele şi lovesc cu umbrelele şi bastoanele ca şi cand s-ar găsi pe coama cailor in galop lovind cu cravaşa" Am primit şi eu o asemenea nevinovată lovitură care exteriorizează clocotul pasionat al spectatorilor. N-am descifrat bine cine anume a caştigat cursa. După alegare, caii de intorc in padok". Ion Tik, Ilustraţiunea Romană, 1 mai 1930