Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Păunescu a fost dulce, amar, sensibil, rău, generos, poltron, plin de candoare, tandru, cu tenebre
La Craiova a fost evenimentul. Ar fi împlinit 70 de ani. O stradă o să-i poarte numele. Un bust a fost dezvelit. Primăriţa Craiovei, Olguţa Vasilescu, frumoasă şi tânără cu preţuire şi efect şi cu respect pe care rar îl întâlneşti la un om foarte ocupat din puterea instaurată, s-a ocupat de această sărbătoare. Şi s-a ocupat serios şi tandru cum numai o femeie tânără şi frumoasă se poate ocupa.
“În memoriam” era protocolar prezentată de către academicianul Eugen Simion. Impresionant pentru mine, eram prietenii şi admiratorii lui Păunescu veniţi de la Chişinău. Printre ei era domnul academician Mihai Cimpoi, poetul N. Dolipe. Despre Păunescu nu se poate vorbi convenţional şi oricum e un om – puzzle. Fiecare vorbitor povestea despre altă piesă ce-l forma pe poet. Părţi care semănau şi nu semănau. Pe un poet îl prezintă “poezia” lui, opera lui. Şi la acest poet slavă domnului Dorel Vişan a avut un recital făcut în urmă cu 40 de ani care a fost oprit politic, după ce s-a jucat la Teatrul de păpuşi, spectacolul fiind la index. Tentele pe care le spunea acest actor mare erau demult, erau curajoase, erau stranii, erau dureroase. Cuvintele erau înşirate într-un fel că deveneau de un potenţial uluitor. Cuvintele deveneau o splendidă voce şi aveau ştiinţa academică de a ne încânta pe noi.
Eram electrizaţi. Aşa era şi actorul, cu vocea lui, cu talentul şi drama lui. Poezia are un tărâm al ei, un tărâm fermecat unde credinţa şi respectul pot influenţa lucrurile. Era cald în foaierul teatrului din Craiova. 40 de grade. Nimeni nu vroia să plece. Ana-Maria Păunescu şi mama ei Carmen Păunescu erau ca nişte preotese care oficiau. A fost un concurs de poezie. A fost câştigat de Adrian Frăţilă “La arat văzduhul”. Păunescu a fost dulce, amar, sensibil, rău, generos, poltron, plin de candoare, tandru, cu tenebre. Avea toate adjectivele bune versus rele. Altfel de unde să-şi tragă rădăcinile acestei poezii atât de frustă, capabilă să accepte adevărul, curajosă, tristă, foarte tristă şi extrem de inteligentă. I-am auzit recitând Păunescu din când în când pe Olga Tudorache, Eusebiu Ştefănescu, Tudor Gheorghe, Dorel Vişan. Fiind mari, dădeau poeziei o dimensiune de suflet luptător.
În lunga şi ploioasa noapte deci
În noaptea secolului XX
În noaptea marilor fărădelgi
Prin care şi tu ţara noastră treci
Când nu Bălcescu se născu ci noi
Când nu Viteazul se născu ci noi
Când ne văzurăm cu lumină
Că de plăcere mi se umflă nara
Aflarăm că se poate întreba
De-alungul şi de-a latul cineva
Pe mâna cui, în grija cui e ţara!
Ce se poate spune? O mare taină nepătrunsă poezia dar pe care o înţelegem atât de bine cu sufletul. Sau curajul avut! Cine l-a mai avut? Dar mersul lui înainte a fost meandrat. Nu temperamentul debordant. A fost atât de poetic şi de dureros când îi spune doctorul Brădişteanu la sfârşit “ Trupul meu este acum într-o suferinţă”. Dispărând el în 2010 a dispărut şi o coordonată a generaţiei mele, acea instabilitate febrilă, acea uimire, acel patriotism, răsuflu maiakovskian. “Am dreptul la furia mea. Îmi ţin de limbaj al sufletului”. Fiecare întânire cu poezia lui e preţioasă şi unică. Pentru că în viaţa cea de toate zilele te simţi crispat, imobil, dar înăuntru simţi că dansezi.
Şi dragostea de ţară!
De-a lungul secolelor, noi românii am fost deseori răsfiraţi, separaţi, alungaţi şi nu arareori socotiţi morţi şi exterminaţi.
Şi atunci intervin poeţii şi exorcizează răul. În felul lor.
Regresăm!
Nu-i nimic. E-n regulă
Mai aşteptăm 200 de ani
Ce-o să fie?
Un biet accident isotric
O socoteală matematică greşită
Suntem în estul Europei.
Nu uitaţi
Ruşii da! Maghiarii da!
Polonezii da! Bulgarii da!
Noi nu!
Noi nu progresăm că se interpretează
Când nu voiau vecinii
Noi nu puteam, n-aveam voie
Când vor vecinii
Nu vrem noi! N-avem nevoie!
Asta e! Aşa suntem noi!
Ai dracului! Da-ţi în paşte!
Nu-i nimic! E-n regulă!
Mai vedem noi. Aveţi răbdare
Nu mai bateţi din picioare
Nu vă pripiţi
Noi regresăm cu talent
Noi nu ne luăm după nimeni
Decât atunci când regresează
Aveţi răbdare
Nu chemţi slavarea
Nu crâcniţi
Regresaţi cu noi
Înapoi Marş
200 de ani! Atât! Ce-o să fie?
Răzbate de sub sarcasm, mânie o durere înspăimântătoare
“pentru acest prea trist popor
să fie fericit”
Sau acel ciclu cutremurător despre problema ţărănească care
“ e singura problemă
nerezolvată
De la începutul lumii
Şi până azi
Niciodată ţăranii n-au trăit
Aşa cum meritau
Să trăiască
Au fost mereu consideraţi
Mai ieftini
Decât erau! ”
De câte ori a căzut acest subiect
Pe tezele liderilor
De atâtea ori nota lor a scăzut…..
E o privire direct în ochii celui ce întreabă. O privire energizantă. Craiova 2013. Am fost cu câţiva studenţi care şi-au ales poezii în care s-au regăsit, citind multe altele. Erau tineri, frumoşi, neştiutori, proaspeţi şi cuminţi. Aşa cum l-am ştiut pe Păunescu, capricios şi paradoxal sper să-i fi ajuns la inimă. Rămâne un secret fierbinte. Închei încercând să spun să nu mai fim atât de disperaţi, dacă un poet atât de mare s-a născut aici şi a fost contemporan cu noi.
Înstrăinare
V-aţi învăţat să spuneţi că e soare
Că ţara noastră-i plină de lumină
V-aţi însuşit nevolnica rutină
De-a crede în cuvinte sunătoare
Dar voi vă asumaţi această vină
Din care pân la urmă se şi moare
De a minţi si toţi şi fiecare
Când ştiţi că ţara noastră ni-i străină
Şi că şi păsările migratoare
În ea au mai încetat să mai revină.
Citește pe Antena3.ro
