PUBLICISTICĂ/Despre nevoia de mărturisire

Totdeauna nevoia mea de mărturisire, ca şi a altora, mi-a stârnit neîncredere... Puţine plăceri se pot asemui cu nevoia noastră de a ne spovedi.

Dacă n-am avea o atât de bună părere despre noi, cred că n-am simţi nevoia de a ne mărturisi. Conştiinţa superiorităţii noastre naşte nevoia de mărturisire, şi nu sentimentul vinovăţiei. Analiza vieţii interioare în prezenţa unui martor, şi cu deosebire în prezenţa unei femei, se transformă repede într-o plăcere. Cei mai mulţi dintre oameni – şi spunând asta mă refer evident la mine în primul rând – au mândria existenţei lor, chiar şi a mizeriei lor, de aceea ei simt nevoia să se spovedească. Iată de ce eu simt că mărturisirea nu e un gest de umilinţă, ci de orgoliu. E mai greu, infinit mai greu să te mărturiseşti ţie însuţi şi mult mai uşor să te mărturiseşti altuia. Mărturisirea în faţa altuia aduce imediat un element de spectacol, şi mai ales ispita unei recompense imediate, fie chiar sub forma unei strângeri de mână. Noi credem că şi prin sinceritatea noastră brutală putem intimida pe cei din jurul nostru. Când sunt atent cu
mine observ că simt nevoia de a mărturisi numai ceea ce nu înţeleg sau, mai exact, numai ceea ce refuz să înţeleg. Orice grozăvie aş înfăptui, dacă aş înţelege-o, n-aş simţi nevoia s-o mărturisesc. Dacă am fi credincioşi cu noi înşine, n-am avea nici
o mărturisire de făcut... – Maior!, strigă mândrul militar...

• Teodor Mazilu