Regina Maria. “Era o făptură ce te făcea să tresari la prima vedere...”

Acum trebuie să-mi readuc în minte acel ciudat tablou al vizitei mele la Segenhaus lângă Neu weid, locuinţa principesei-mame de Wied, undse regina, greu lovită şi nicidecum împăcată cu soarta, petrecu doi ani, s-a rputea zice, în surghiun. Lui Ducky şi mie ni se spusese că este bolnavă de câtva timp şi că astfel, nu putea veni la nuntă la Sigmaringen; aceasta e singura lămurire ce ni se dădu. Ne duserăm la Segenhaus întovărăşite de mama. Zăpada începuse să cadă de timpuriu în acel an şi merserăm cu sania până la o ciudată căsuţă în inima pădurii, ceeea ce era mijlocul cel mai potrivit de a ajunge la acea casă, atât de deosebită de toate cele ce le văzusem până atunci şi care era locuită de fiinţe aşa de stranii şi de diferite de lumea cu care eram obişnuite. De fapt, acest mic episod e în mintea mea, desprins de toate celelalte, ca o întâmplare ciudată într-o lume necunoscută şi într-o atmosferă străină. Sania, cu vesel  zvon de zurgălăi, se opri în faţa uşii de la intrare. În prag sta o doamnă foarte bătrână, cu rochie neagră şi cun văl alb pe cap. Dar nu semăna deloc cu alte doamne bătrâne. Fruntea ei era neasemănat de înaltă, tortundă şi netedă c aun glob, o frunte măreaţă, de sub care doi ochi adănciţi în orbite, cu pleoape grele şi obosite, te priveau da din mare depărtare. Atât de adânci erau orbitele, atât de înfundate, încât semănau în mod displăcut cu ale unui craniu. Era o făptură ce te făcea să tresari la prima vedere, dar în zâmbetul ei strălucea buna primire. Nu mai puţin ciudate erau fiinţele ce veneau după ea, femei de toate cărstele, dintre care nici una nu era cu totul teafără. S-ar fi părut că adunase sub acoperişul ei pe toţi surzii, şchiopii, orbii,  muţii şi săracii cu duhul de carepomeneşte Biblia. Bătrâna doamnă sta printre ele, ca un fel de blajină vrăjitoare de la care aşteptau minuni. Dar se poate uşor închipui că noi, bieţi oameni ca toţi oamenii, ne simţirăm oarecum stânjenite.

Singurul bărbat în această adunare era un domn bătrân cu favoriţi, cu ochi tulburi, cu gura lăbărţată şi cinică, o făptură cu o înfăţişare sinistră, cel puţin aşa ni se păru nouă, dar care întregea de minune ciudatul tablou.

Ologii, muţii şi orbii ne fură prezentaţi pe rând. Mai toţi erau rude sărace; se vede că doamna bătrână avea o aplecare deosebită pentru oameni c anelumea. Mai târziu aflarăm că i se atribuia darul de a tămădui şi că, întotdeauna, casa ei era năpădită de bolnavi şi de ologi. Era bună şi vestită pentru milostenia ei. Mai tărziu, regina Elisabeta îmi povesti multe lucruri curioase despre mama ei. (va urma)

fotografii: Arhivele Naţionale ale României