România, la începutul primului război balcanic

La 8 octombrie 1912 se încheia o lungă perioadă de calm în Europa, Le Belle Epoque, o dată cu izbucnirea primului război balcanic. Este una dintre limitele temporale aproape unanim acceptate de istorici.

Cele două războaie din sud-estul continentului (1912-1913) aveau să să dovedească a fi doar "avangarda" unei conflagraţii de talie mondială. Fierbeau sârbii, muntenegrenii, grecii şi bulgarii (Liga Balcanică) – Imperiul Otoman, "omul bolnav al Europei" îşi trăia ultimele "zile", slăbit şi de războiul cu Italia, care debutase în 1911 şi se ţinea pe scena a două continente, dând ocol Mediteranei. În octombrie, imediat după ce italienii şi turcii au semnat pacea, războiul s-a reaprins în Balcani.  Cărţile de istorie notează toate detaliile semnificative ale războaielor balcanice – primul, încheiat după negocieri la Londra, în 30 mai 1913, negocieri care nu au rezolvat însă toate neputinţele din Balcani; cel de al doilea reizbucnit parcă mai virulent decât primul, la numai 17 zile distanţă, "invitând" România să-şi dispute unele teritorii din Dobrogea cu Bulgaria (şi încheiat după semnarea Păcii de la Bucureşti, la 10 august 1913).
În această conflagraţie regională, România îşi rezervase de la început o neutralitate, care a fost comentată încă înainte ca primul dintre războaie să-şi arate colţii. "Chestia balcanică" – aşa cum o numeau oamenii politici şi jurnaliştii din toată Europa, de la Londra şi Berlin la Moscova, de la Paris la Sofia şi Petersburg – incita adeseori la comentarii în care numele României era citat.

Generalul Paprikov, ambasadorul Bulgariei la Petersburg, declara de exemplu pentru ziarul rus "Reci" că "România poate fi liniştită", argumentând: "În ce priveşte România, starea Macedoniei nu o poate nelinişti mult, lucrul se înţelege de la sine. Evenimentele din Macedonia nu ating direct interesele româneşti, după cum ating pe cele bulgăreşti. România doreşte conservarea statu-quo-ului în Balcani, dar şi Bulgaria nu doreşte mai puţin aceasta. România bănuieşte că Bulgaria tinde să-şi mărească teritoriul, dar Bulgaria nici nu se gândeşte la aşa ceva". Era de dorit neutralitatea României în această "chestie balcanică", era de dorit mai ales de către statele din Ligă. Atitudinea României era importantă, câtă vreme existau acorduri militare şi pacte speciale între România şi Turcia, respectiv România şi Austro-Ungaria, ceea ce îl făcea pe deputatul italian Andrea Torre să declare încă din septembrie, pentru "Corriere de la Sera": "România se va mişca, conform unor planuri prestabilite, contra Bulgariei. În ziua unui eventual război, bulgarii s-ar găsi deci între două focuri: cel turcesc şi cel românesc". 

Şi tot deputatul Torre spunea: "Politica Regelui Carol se prezintă, sub certe aspecte, în contrazicere cu ceea ce ar trebui să fie politica logică a intereselor poporului său. E adevărat că România nu poate să vadă cu plăcere o mare Bulgarie, care să-şi anexeze Macedonia, căci un alt stat mare în vecinătate ar fi pentru ea o mare preocupare, mai ales că o Bulgarie mărită ar exercita o mai mare forţă de atracţie asupra bulgarilor din Dobrogea. Dar mai este însă adevărat că România nu-şi poate face iluzia de a deveni o putere balcanică reunindu-şi pe presupuşii fraţi cuţo-vlahi împrăştiaţi în Macedonia. (...) România are pe fraţii săi mai adevăraţi în altă parte, în Transilvania, în Bucovina şi în alte părţi ale Austro-Ungariei şi mai are încă în Basarabia. (...) România mare nu poate deci să devină o realitate decât cu condiţia ca să se facă o politcă cu totul contrarie aceleia la care s-a angajat Regele Carol, un Hohenzollern".

Primul război balcanic a găsit, cum spuneam, România pe poziţii de neutralitate. Manevrele regale din acea toamnă – care presupuneau o desfăşurare militară amplă, chiar dacă nu (manifest) belicoasă – s-au ţinut, ca niciodată, în Dobrogea. Poate pentru "a le arăta pisica" bulgarilor, cum s-a comentat în epocă. Adică pentru a le spune că, la nevoie, România nu va sta cu mâinile în sân, ci e pregătită să intervină. Nu s-a întâmplat asta în primul conflict armat, dar sunetul (sau mai bine zis "zgomotul") bătăilor de tun s-a auzit în vara urmăoare, făcându-l pe Carol să exclame, din nou, ca la 1877, "Asta-i muzica ce-mi place!".