Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Bucureştii a fost dintotdeauna un oraş foarte dinamic. Şi-a schimbat faţa destul de des, a încercat şi deseori a reuşit să fie la modă în toate domeniile. Fiecare generaţie a avut regretul locurilor şi al timpului său şi al oamenilor care au fost şi nu mai sunt. Uneori, dintr-o epocă a mai rămas câte un martor tăcut: o clădire, o statuie, o grădină, o amintire. Despre amitiri şi obligativitatea păstrării lor am găsit o scurtă istorioară în izvorul nesecat al “vechiturilor” lui Radu D. Rosetti. La începutul secolului al XX-lea, acesta privea cu nostalgie la Bucureştii care se duceau.
“Păstrarea amintirii prin gravură a fisionomiei vechiului Bucureşti ar trebui să fie titlurile de nobleţă ale oraşului, zice în interesanta sa carte Bucureştii ce se duc, dl. H. Stahl, unul dintre iubitorii bătrânei cetăţi a lui Bucur. (…) Vechiul local istoric al Adunării Deputaţilor făcut din câteva chilii ale călugărilor Mitropoliei, s-a dărâmat fără să se fi fotografiat; nu cunosc fotografii ale cartierelor distruse de noile bulevarde! Cred că nu ar trebui să se dărâme casă, să se alinieze stradă fără obligativitatea fotografierii înainte şi după prefacere, ca să se poată urmări, an cu an şi zi cu zi, înfrumuseţarea oraşului ori vinovata distrugere a urmelor trecutului neajunse încă la ceasul fatalei pieiri.”
Radu D. Rosetti a scris această “lecţie” “căutând în zadar o privelişte a pieţei anticarilor de acum patruzeci de ani, instalaţi pe bulevardul Elisabeta, unde e acum grădina restaurantului Carpaţi, sau a pieţei Teatrului Naţional cu faimoasele trăsuri conduse de muscali, colţ pitoresc al capitalei noastre, ce se putea vedea nu mai departe decât un an înaintea războiului mondial. Imposibil de găsit măcar tramcarul lui Toma Blându! Însemnătatea spuselor dlui Stahl o dovedeşte chiar cartea domniei sale, apărută în 1910 unde sub fotografie citim: «Pompa Primăriei, pe strada Antim, unde, pentru 5 parale, ţiganii sacagii, breaslă menită să dispară în curând, încarcă cu apă filtrată butoaele lor de pe roate, vânzând-o pentru un leu sărăcilor de pe străzile necanalizate încă».
Iar mai jos, sub alt clişeu: «Şoseaua Jianu, cea mai prăfuită, mergând paralel cu boierescul drum bine îngrijit al şoselei Kiselef, spre Bufet». Câte schimbări de atunci!
Fotografiat-au cel puţin vara aceasta gospodarii noştri Piaţa Sf. Gheorghe, cu Lupoaica dăruită de mama Roma, terasa hotelului Frascatti, vechiul hotel Union, bătrâna sală a Daciei şi Dealul Mitropoliei, transformate într-un an de nu le mai cunoşti? Dacă nu, acum e târziu...
Dar nu numai imaginea, ci şi descrierea clădirilor, obiceiurilor şi tipurilor contimporane au importanţă, mai ales pentru generaţiile viitoare.(...)
Frascatti! S-a scris destul despre vechea cafenea a lui Papa Gilet – rămas de pomină pentru o replică pe care i-a dat-o după un chef Iancu Brezeanu – descriindu-se «atmosfera» ei, cu ocazia dărămării terasei Oteteleşanu; ceea ce nu s-a spus este că-şi avea şi ea terasa ei, cu vederea spre parcul filotimului boer, unde venea pe vremuri să-şi petreacă dogorătoarele seri de vară întreaga protipendadă. O sală banală de cinematograf, mărită şi renovată vara aceasta va adăposti la un loc, peste câteva zile, ultimele resturi ale boerimii cu vlaga biruitoare a democraţiei.”
Pentru cei de azi Hanul lui Manuc e o clădire veche în Bucureşti. Pentru cei din generaţia lui Radu D. Rosetti: “Dacia, fostul poetic Han Manuc, a trecut prin mai multe mâini. Printre alţi proprietari, fraţii Iconomu şi, în urmă, Lambru. Dacă în hotel nu s-a trecut nimic de seamă, sala lui, faimoasa sală a Daciei, nu va fi curând uitată. Aici a fost birtul lui Anghelache, fostul bucătar al lui Vodă Cuza, unde venea să se ospăteze lumea bună, printre alţii Ion şi Panait Ghica, de aici îşi arunca săgeţile rimate Nae Orăşanu, directorul Nichipercii, popularizate de cupletistul Ionescu, aici era renumitul cafe shantant al Cadujei, aici se înălţau notele frumoasei Fani Tardini, aici ţinea afişul cu anii «Cele două orfeline», aici s-a înjghebat prima trupă de operete română, sub direcţia lui Băjenaru, şi tot aici au avut loc primele baluri mascate la noi în ţară, cu «intrarea liberă şi garderoba obligatorie». Dar întrunirile publice din sala Dacia? De câte ori n-a răsunat între zidurile ei «Acest guvern infam care etc. fraza stereotipă a tuturor oratorilor din opoziţie? N-a fost partid să nu-şi cheme alegătorii să protesteze contra vitregiei cârmuitorilor; de-aci s-a îndreptat poporul spre Camera Deputaţilor, în cap cu Fleva, să ceară reîntronarea lui Ghenadie, sau sub conducerea lui Filipescu, Take Ionescu sau Delavrancea, să pretindă indrarea României în război, pentru înfăptuirea idealului naţional. Ecoul glasului marilor patrioţi s-a stins demult, a amuţit şi dangătul clopotului din Dealul Mitropoliei – deal care, printr-o coincidenţă stranie, e dărâmat în acelaşi timp cu locaşul din care porneau cetăţenii să manifesteze pe înălţimea lui – în locul atâtor fraze mari, vechea sală a Daciei, transformată în magazii pentru mărfuri, va răsuna de aci înainte numai de sgomotul baloturilor negre trântite unele peste altele în rafturile grele de beton armat.”
Şi, printre rânduri cu simţire patriotică, Radu D. Rosetti ne dă şi câteva informaţii despre obiceiurile şi moravurile bucureştenilor din veacurile ce trecuseră.
“E ceva de spus şi despre Union. Nu e Iiunionul eroului lui Caragiale, după cum confundă unii – acesta era în strada Câmpineanu, colţ cu strada Sfântu Ionică, acolo unde e acum hotel Simplon – ci Unionul clădit în strada Regală pe la 1660, pe un loc viran al moştenitorilor lui Antonie Vodă. Diverşi oameni de afaceri, sfârşind cu bogătaşul din Caracal Leontopol, care l-au avut în antrepriză, nu importă; face excepţie neamţul Stiefler, patronul cafenelei cu acelaşi nume, şi primul om de pe meleagurile Dunării care s-a urcat în balon. Experienţa lui Pickart, cu stratosfera, n-a stârnit contiporanilor săi atâta vâlvă ca îndrăzneala lui Stiefler, atunci... Totuşi, se zice că spălătoreasa cafegiului l-a anunţat a doua zi că refuză să-i mai spele rufele cu acelaşi preţ, dacă reînoieşte călătoria aeriană... Lui Stiefler i se datoreşte aducerea biliardului în România, – joc la care se distingea unul, Roco – şi tot el a zidit acolo o sală splendidă de marmoră, în care aveau loc banchetele la zile mari. De pe vremea lui datează obiceiul întrunirii scriitorilor la cafenea, şi nu e lipsit de interes aflarea amănuntului că acolo se adăpostea Eminescu în zilele friguroase de iarnă, când fugea din odăiţa lui săracă de-alături, păstrată şi azi intactă, în strada Enii, proprietar fiind pictorul Satmary.
Sala de marmoră a devenit mai târziu tipografia Minerva a asociaţilor Filip, Popovici, Tălăşescu şi Moroianu; de colo tuna şi fulgera Sămănătorul, acolo s-au editat atâtea cărţi de valoare, trecut apoi în proprietatea Cărţii Româneşti. În locul maşinelor ce răspândeau cultura, ascensoare svelte vor ridica pasagerii în camerile respective ale hotelului mărit şi renovat.
Vreau să continu, dar scepticul din mine mi-aduce aminte iar zădărnicia sforţărilor omeneşti. Fotografii, memorii şi descrieri pentru viitor! Au dispărut ele Babilonul, Memphis, Ninive şi Cartagena, despre cari nu se mai ştie aproape nimic! Ce atâta importanţă Unionului, Sălii Dacia sau Terasei Frascatti, în definitiv Bucureştilor întregi?!”
Şi, revenind în zilele noastre, câte dintre locurile amintite aici mai există sau le mai putem recunoaşte prin Bucureştii noştri? Poate ar trebui să luam aminte la lecţia de amintiri a lui Radu D. Rosetti. Măcar să scriem despre ce avem, măcar să fotografiem ca să le putem povesti copiilor: uitaţi, aici, cândva...
Citește pe Antena3.ro
