Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Etapa 1: Bucuresti - Urziceni - Slobozia - Harsova - Baia (Hamangia)
Asezarea dateaza din 4000 - 3200 i.Hr. si este celebra pentru cultura neolitica din care face parte si "Ganditorul de la Hamangia". Astazi, Hamangia este comuna Baia, situata in sud-estul judetului Tulcea.
Hamangia - Galerie foto
Om bogat si om sarac pe plaiul Ganditorului
Baia, un sat uitat de lume din Dobrogea, este un loc in care oamenii cu greu isi mai amintesc de vremurile trecute. Nici macar numele vechi al comunei, Hamangia, nu mai inseamna mare lucru pentru localnici. O aglomerare rurala, unde au rasarit familii cu stare dupa Revolutie. Si in acelasi timp, o comunitate unde multi nu si-au permis sa miste un par din prispa casei de-a lungul anilor. In Baia traiesc putin peste 5.000 de oameni cu bucuriile si tristetile lor.MIHAI MUNTEANU, COSMIN BAII
Citește pe Antena3.ro
Numita demult Hamangia, asezarea a fost in anii 1950-1960 cercetata de arheologi. Acestia au descoperit atunci, printre altele, gropi menajere, unelte, topoare trapezoidale si ceramica. Acum, la marginea de est a comunei, in apropierea unui camp viran, zac uitate de lume, fara nici un rost, neinteresante pentru localnici, cateva vase imense de ceramica. Impreuna cu urmele sapaturilor arheologice, acestea sunt singurele marturii ale trecutului targului.
Cand am patruns in lumea linistita a oamenilor de la tara, acestia nu erau pregatiti de oaspeti. Era putin dupa ora pranzului. Barbatii si femeile erau la camp, la sapa, cu treburile zilnice. I-am gasit asa cum ne-am propus, in dorinta noastra de a descoperi realitatile romanesti, exact cum sunt ele, cu bune si rele, cu destine de viata fericite si nefericite. Am cunoscut oamenii locului. Bogati si saraci, oameni cu functii sau tineri fara treaba care bateau ulitele comunei.
Pe ulita
Batranul ne priveste nedumerit. Crede probabil ca suntem alti turisti obraznici. Scruteaza impasibil obiectivul camerei de fotografiat. Si ne intoarce spatele. Oile o iau razna pe sosea, iar ciobanul uita brusc de noi. Fluieraturile lui parca scoala mortii din morminte. Cand il ajungem din urma, il auzim cum inca injura printre dinti. Isi continua drumul tarandu-si toiagul dupa ce cu greu a manat zecile de oi nestrunite. Strada pare neincapatoare pentru turma batranului oier. Parca marginea comunei Baia a devenit un mic univers al transhumantei. Il oprim din mersul agale. I se spune nea Tugui. Oieritul este meseria lui din totdeauna. Zeci de ani a dus mioritele la pascut si mereu le-a intors pe toate in tarc. De altfel, animalele sunt singura lui avere. Pentru ele si datorita lor traieste. "Este greu, taica... Nici agricultura nu prea mai merge... Poate acum, ca au dat ploile astea multe. In rest, Dumnezeu cu mila...", ne raspunde resemnat mosul, indreptandu-si cu talc privirea catre o batrana din spatele nostru. Femeia, sub soarele arid, sapa intr-un lan de porumb. Parca nimeni si nimic n-ar fi putut-o opri. Mica si adusa de spate, batranica trudea din greu sa starpeasca buruienile pacatoase. A auzit discutia. Nici nu am mai apucat sa o intrebam ceva. Ne-a luat-o inainte: "Maica, m-au nenorocit goangele astea. Mi-au mancat juma de porumb. Si asa era necrescut saracuâ. Nu stiu ce sa ma fac. Parca au navalit tatarii...". O privim neputinciosi. O cheama Maria Cristoiu si e tare necajita.
Foamea
Lumea satului nu traieste numai prin cele doua personaje ale noastre. Oamenii locului au multe de spus. Au un trecut tumultuos, o experienta de viata de invidiat, care pune in lumina o lume aparte ce isi duce viata linistit fara a fi interesata de ce se intampla in afara ei. O familie modesta din Baia ne-a facut sa simtim goluri in stomac. Oamenii traiesc fara a avea vreun ideal de viata, decat poate pe acela al supravietuirii. Se lupta cu boala si cu o saracie cumplita. Ambele, dureros de reale. Cu toate acestea, nimic nu-i poate dezumaniza. Nu sunt invidiosi, nu cunosc ranchiuna si nu urasc pe nimeni. I-am intalnit in curtea casei. O locuinta modesta, varuita in alb, curat. O curte curatata partial de buruieni. "Nu putem sa mai facem treaba. Suntem bolnavi amandoi", spune cu glas abia soptit Ioana Mitica. Este epuizata de lupta cu treburile zilnice. Intr-un capot colorat lung pana la glezne femeia incearca sa ne povestesca chinurile prin care a trecut. Prin care trece. Totul pare a fi un scenariu "made in Romania", simplu, fara finalitate, dar naucitor de real. Scenariul este clasic pentru oamenii din satele romanesti. "Avem un venit nenorocit. Eu si sotul meu castigam 950 de mii de lei pe luna. Traim din ajutorul social. Nu ne ajungem cu banii. Apa, lumina, impozit, medicamente. Eu sunt bonava de diabet. Nu am 90 de mii de lei pe luna pentru a merge la Tulcea. Daca as ajunge acolo as putea lua doctoriile gratis. Nu am cum", ne istoriseste cu resemnare Ioana. Sotul acesteia, un barbat uscativ, ars de soare, cu miscari incete si glas molcom, ne aduce aminte ca el este capul familiei. "Am lucrat 24 de ani. In mina, nu oriunde. Oful meu este ca nu am o pensie. Mi-ar prinde bine. Nici nu stiu cum traim iarna cand avem nevoie de lemne si facem frigul", spune Nicolae Mitica. In tot acest timp, martor la discutia noastra a fost doar un catel negru si curios. A urmarit atent toata incursiunea noastra in universul trist al sotilor Nicolae. Marturie a ospitalitatii oamenilor satului stateau doar cele trei scaune pe care le-au scos imediat in mijlocul curtii. In intampinarea noastra, a nou-venitilor. In ciuda saraciei dezumanizante, oamenii se implica in problemele comunei. Cunosc miscarile din mica si agitata viata politica a localitatii. Au sustinut, ca majoritatea vecinilor lor, pe fostul si actualul "dirijor" al problemelor comunale. "Suntem mandri de primar. Ne ajuta si el atunci cand poate."
Banii Romaniei tacute
Traiul zilnic al familiilor din Baia se invarteste in jurul agriculturii. Putini sunt cei care au un serviciu in alt domeniu. Unii chiar nu au avut niciodata vreun job la stapan sau stapanire. Au fost din tata in fiu independenti, sau pe aproape, financiar. Traditia, datinile strabune, educatia si-au spus cuvantul. I-au marcat pe viitorii si actualii oameni de afaceri. "Dupa Revolutie aveam 300-400 de oi", spune un om cu stare. Dar nu-si uita trecutul. E aroman si isi respecta cu sfintenie traditiile. Nu uita ca averea i-a parvenit din tata in fiu, din generatie in generatie, asa cum se cuvine, de la stramosi. E mandru si drept. Asa vrea sa fie. "Acum am 2.500 de oi, plus berbecutii pe care ii vand in afara tarii, unde ii duc arabii cu care colaborez. Tineret la ingrasat am vreo 8.000 de capete", ne-a spus Gigica, un investitor de baza din comuna. Este un tanar sigur pe el, gratie anilor de afaceri pe care ii are deja in spate. La cei 34 de ani ai sai este harsait si trecut prin multe "focuri". Am inteles de la prima vedere ca este insa un individ modest. Singurul semn de bogatie este BMW-ul X5 care domina intrarea in primarie. In acelasi timp, siguranta de sine ne dezvaluie o personalitate puternica care ii da puterea sa lupte. S-a casatorit de tanar, acum mai bine de 10 ani. A fost dragoste la prima vedere. Practic i s-a pus pata pe cineva din sat. Nu a stat prea mult pe ganduri si a luat-o de nevasta pe mama viitorilor sai copii. Nunta a fost ceva de vis, cum numai la aromani poate fi. De vineri pana marti. Vineri a fost afisata zestrea. Sambata au petrecut separat cei doi viitori soti. Duminica au fost cu totii, nuntasii, vreo 450 de persoane, o armata de oameni, la mireasa. Ce a urmat este oarecum previzibil. S-a strans tot satul la petrecerea celor doi. "Tot satul a mancat si a baut pe gratis." Acum, dupa ani de zile de la nunta, Gigica are trei urmasi. Doua fete, una de 14 ani, a doua de 10 ani si un urmas care ii va purta numele mai departe. Baietelul are numai 2 anisori. Gigicu este extrem de mandru de familia lui. Poate ca doar de afacerea lui prospera este la fel de "intepat", daca putem sa spunem asa. A pastrat traditia urmasilor si s-a mentinut printre cei mai de vaza oameni ai comunei. A evoluat ca orice investitor care se respecta si s-a axat pe export. In Comunitatea Europeana, domâle. Asa merg lucrurile bine facute. S-a tinut de export. In Grecia, de unde sunt strabunii, Croatia si Italia. Acolo a gasit piete de desfacere pentru marfa romaneasca. Om de afaceri cu filling, a simtit ca trebuie sa-si asigure spatele. "Am investit si in alt domeniu. Am arendat 500 de hectare de teren arabil pentru pasune. Poate ca in viitor voi face un abator", ne spune mandru, cu un suras in coltul gurii, Gigica Apostol. Dupa cum ne-a marturisit nu l-a ajutat nimeni. Statul, prin subventii, a fost inexistent. Prin puterile proprii el acum pune pe masa bucate pentru 15 familii din comuna. Asta, fara sa mai punem la socoteala sezonierii care ii calca pragul firmei.Gigica nu e singur in lumea de afaceri din Baia. El se sprijina la bine si la greu, pe un alt "machedon" de vaza: Trascu. Un om cu o avere poate la fel de mare daca nu si mai si. Este stapanul comertului cu piei de oi, lana, ulei din Baia si din regiune. Amandoi sunt mandri ca nu le sta nimeni in cale in regiune. Financiar vorbind. Babadagul, principalul oras din apropierea comunei Baia, este pentru ei centrul bancar. "Suntem cei mai importanti oameni de afaceri din regiune. In Babadag nu exista altii mai puternici", graieste Trascu. Fabrica de ulei este ultima investitie de succes pe care a facut-o. Are vreo 40 de angajati cu carte de munca si face export in Bulgaria, Turcia si Ucraina. Niciolala Trascu are o familie inchegata. Doua fete maritate si pustiul, cum spune el, student la ASE. "Se descurca singur asta mic, are doua patiserii in Mamaia, cu care isi scoate cheltuiala." La un moment dat, Trascu s-a oprit din povestit. S-a uitat la noi, reporterii, si a grait catre un cunoscut: "Du-te, domnule, si ia cateva beri ca nu se mai poate pe caldura asta. Ce vrei tu!". Ce-si mai aminteste din trecut sunt doar "ingineriile" pe care trebuia sa le faca pe vremea lui Ceasca. "Ca sa reduc salariile pe timpul lui Ceausescu trebuia sa angajam tot satul pe statele de plata, ma duceam si in cimitir si scriam persoanele de acolo."
Sarmanii de pe ulita fara apa
RADU TUTUIANU
Pe singura ulita "fara apa" din satul Hamangia, Gheorghe Patea traieste impreuna cu nevasta bolnava si cinci copii buni de munca. De cand au aparut pe lume, ai lui Patea traiesc din ce ramane de la altii. Soarta le-a stat impotriva oricand au incercat sa scape de saracie.
Cand il roade foamea, Gheorghe Patea n-are incotro si trebuie sa iasa la sapa. "Cu unealta saracului ma duc sa muncesc pe la altii din sat. Am cinci copii. Cu ce sa-i hranesc?" Dimineata la 6, Gheorghe ia doua dintre odraslele lui si pleaca pe camp. Pentru o zi intreaga, fiecare primeste 200 de mii si "de mancare, o tarie, niste cafea".
A lucrat 13 ani ca muncitor necalificat, la mina de pirita, fier si cupru din Altantepe - localitate invecinata cu Hamangia. Dupa â89, nu l-au mai primit la mina, la "flotatie" si Gheorghe a redevenit taran.
Viata de zilier
La 6 seara, tractorul descarca remorca plina cu zilieri in dreptul magazinului mixt. Cu ochii umezi de sudoare, Gheorghe spune ca-i obosit si ca pana s-ajunga acasa mai "trebeâ sa trec pe la Nicu Gosu sa-mi ascuta sapele. Ii mai usor de dat in pamant daca-s ascutite". Gheorghe se plange ca machedonii pentru care lucreaza sunt zgarciti si ca "vor doar sa muncesti, nu sa-ti mai dea bani". Cand il aude, Gosu, machedon si electrician din Hamangia, il dojeneste: "Domâle, pentru familia mea sunt larg la punga, dar la altul de ce sa-i dau daca nu-mi munceste?! In tate timpurile, neamul machedonilor o stiut sa scoata bani si din piatra seaca. Daâ romanului trebeâ sa-i spui ce sa faca, el trebeâ dirijat".Si Gosu, si Patea s-au nascut cam in acelasi timp, in urma cu jumatate de secol. Primul a ajuns gospodar cu brate zdravene si burta indestulata. Pe cand celalalt sta trantit pe iarba, uscat si innegrit de arsita. "O sa ma duc dupa asta acasa, ca ma asteapta nevasta bolnava cu cinci copii."
Un copil face 210.000 lei
In fiecare luna, familia Patea primeste un ajutor social de 1.040.000 lei, pentru cei cinci copii. Toamna trecuta, cel mai mare baiat, Florin, 19 ani, a fugit de saracia de-acasa si a ajuns tocmai la o intreprindere din Cluj. "Am zis sa ma mai duc si io prin tara, sa castig un ban. Daân februarie, intr-o noapte, era un sofer beat si m-o lovit cu camionuâ. Acuma am tija la amandoua picioarele. Nu mai pot sa muncesc deloc." Tatal adauga la vorbele fiului: "Si eu am avut picioarele rupte. Dupa Revolutie, am lucrat pe santier la turci si m-o aruncat patronuâ de la etajuâ unu".
La omuâ sarac, nici boiiâ¦
Dupa chinurile traite la oras, barbatii familiei s-au potolit pe prispa casei de la tara.Gheorghe s-a pus pe treaba. Prin â90, statul l-a improprietarit cu jumatate de hectar de pamant. "Si cu ce sa-l lucrez?" Anul trecut a primit ajutor de la stat 2 milioane de lei. A arat din toamna si a semanat graunte de porumb tratate. "Daâ mi le-o mancat gargaritele. Apoi, n-am mai avut bani sa-l intorc. Altii, cu bani, au mai pus graunte o data si le-a iesit productia. Mie, nimic."
"De foame, am mancat closca!"
Nuta, femeia lui Gheorghe, sufera cu glanda tiroida. "Am gusa polimodulara. Azi mi-au gasit tensiune 20 cu 18". E necajita, ca n-are ce da de mancare la copii. "Porc n-am mai vazut la mine-n ograda de 5-6 ani. Doar puii astia de gaina-i mai avem. Asteptam sa creasca si cand o sa ploaie si n-o s-avem bani, o sa mai taiem din ei."Langa prispa, ceata de pui stingheri piuie cu ciocurile cascate. "Ce sa le faci? De foame, am mancat closca. Facem si noi un bors, ca-i greu sa mergi la munca cu burta goala." In bucataria larga, intr-un cazan clocotind, plutesc pene cenusii, de la closca oparita. Sub un capac de ceaun, closca fierbe.
Gradina fara apa
Ulita pe care locuieste Gheorghe e singura din sat fara canalizare si retea de apa. A ramas de izbeliste din cauza ca-i prea departe de sosea si primaria nu se incumeta sa aloce fonduri pentru conducte. "Cand e caldura torida, ud si io gradina cu ce scot la caldare. In fantana apa-i putina si treâ s-o pastrez de baut. Pe-aici pamantu-i uscat, secetos si imediat trece apa prin el. Nu vreau s-ajung sa cer cu imprumut si apa de la vecini", se plange Gheorghe.
