Încălzindu-ne în soarele strălucitor al dimineţii de toamnă, stăm de vorbă cu braţele sprijinite în gardul de lemn. Şcoala, casele, copiii, iar de cealaltă parte văile, copacii, iarba, muntele stau şi ei de vorbă printre uluci. Când intră în clasă, copiii numără buşteni, coşuri de ciuperci şi de afine.
Învăţătorul arată cu mâna spre o poiană. Când era copil, acolo creştea numai iarbă; acum, pădurea aproape a năpădit-o. Timpul a prefăcut locurile, i-a adus zeci de generaţii în clasă, zeci de generaţii de absolvenţi. Pe vârful acestui gard, înecat în zăpadă într-o iarnă, a venit la şcoală învăţătorul. Unde a pierdut reperul gardului, a mers în genunchi, ca să nu se scufunde. N-a închis şcoala niciodată, nici când viscolul a întrerupt curentul. Dar în urma ploilor şi zăpezilor nu au rămas doar durerile din picioare.
Intrăm în clasă. Învăţătorul le spune copiilor să nu se sperie de oaspeţi, apoi merge şi le arată la hartă: "De aici, de la Bucureşti, au venit domnii până la noi, ca să vadă munţii şi şcoala asta". Apoi se îndreaptă spre calendarul naturii de pe perete şi întreabă: "Cum îi vremea astăzi?". "Frumoasă!", îi răspund copiii. "Vânt este?" "Nu!" "Aţi dormit bine?" "Daaa", spun elevii de clasa a II-a aşezaţi în semicerc în primul rând, "daaa", răspund copiii de-a IV-a, aşezaţi în al doilea rând. Acum, ca în întreaga carieră, domnul învăţător Neag Viorel predă viaţa la simultan. "Clasa a II-a, vă rog să recitiţi lecţia «A venit toamna»", spune învăţătorul, apoi se adresează elevilor de-a IV-a: "Înainte de a începe treaba, trebuie să pornim motoarele". Pune pe fiecare să adune, să scadă, să înmulţească şi să împartă, după cum îi vine rândul: "4+2?" "6" "-3?" "3!" "x2?". Alătură stinghii cu cifre formează numere, dă temă clasei a IV-a să facă adunări şi trece la clasa a II-a. Dănuţ citeşte lecţia stând jos. Nimeni nu se formalizează inutil în clasa domnului Neag. Domnul Neag nu face pauză la 50 de minute fix: "Clopoţelul nu-i stresează, e doar un obiect decorativ la noi. Când simt că-s obosiţi, ne oprim. Dacă ar suna clopoţelul, ar întrerupe activitatea". Copiii ies afară şi se înşiră la soare, pe ridicătura de pământ întărită cu sălcii plantate şi pentru a fi material didactic la ştiinţele naturii. Aici, în satul Trifeşti, la şcoala domnului Neag, nici un lucru nu are doar un singur rost; totul e folosit şi pe-o parte, şi pe cealaltă. Nu aruncă nimic, nici scăriţele mai urâte pentru flori, pentru că "s-a muncit la ele", nici globul pământesc de carton, care trebuia de mult să ajungă la coş la cât e de vechi. În interiorul lui sunt trecute pe plăcuţe "cuvintele românilor". Într-un cub sunt ascunse substantivele, într-o prismă - adjectivele. Ghicesc că în cilindru sunt verbele, pentru că cilindrul se mişcă. Învăţătorul iubeşte prea mult limba română pentru a nu spune "farină" în loc de "făină". "Nu folosesc doar cuvintele literare. În momentul în care eu n-am să mai pot spune cuvintele mele din sat, înseamnă că satul a dispărut." La fel de mult îl fascinează ştiinţa numerelor: "Mi-a plăcut mult matematica. Am observat că, pentru parcursul unei vieţi, lipsa unor cunoştinţe matematice solide devine o povară". Dar domnul Neag nu crede că trebuie să le ştim pe toate, ci trebuie să ne descoperim darul pe care ni l-a dat Dumnezeu şi să mergem pe calea lui, căci pe lumea asta e nevoie şi de muncitori, şi de matematicieni, şi de oameni care să cânte la nunţi. Îşi aminteşte de un copil talentat la muzică, ce avea "o ureche cât o jumătate de haină": "El trăieşte ca şi cum ar fi ştiut foarte bine să socotească şi să citească". Tot cu muzica l-a ademenit pe un alt copil la ore, nu cu un flaut fermecat, ci cu un fluier: "Nu-mi venea la şcoală. Rămânea pe drum, avea un temperament melancolic, îi plăcea să mediteze. Dănuţ avea teme scrise în caiet şi mama lui habar n-avea că el nu ajunge la şcoală. Am observat că are o ureche muzicală extraordinară şi, ca să-l atrag la şcoală, am folosit fluierul. Am dus fluiere la toţi copiii. Dar n-am forţat să fac asta într-o zi. M-am înţeles cu părinţii că am să-l urmăresc şi, într-o zi, am lăsat copiii în clasă, supravegheaţi de femeia de serviciu, iar eu m-am dus să-l caut pe Dănuţ. L-am găsit într-o poiană, cu cartea deschisă, citea şi scria în caiet. Nu ştiam ce să fac. Mi-era că, dacă merg, rup o creangă, iar zgomotul o să sperie copilul şi dintr-un lucru bun am fi ajuns la ceva rău. M-am apropiat cu grijă, l-am luat de mână şi l-am dus la şcoală, iar din ziua aia n-a mai lipsit. Acum trăieşte din muzică, cântă la nunţi, e melancolic şi acum. Dacă ar fi avut părinţii bani să-l trimită la şcoli mai departe, poate ar fi ajuns cineva".
Învăţătorul nu ştie doar cât de bine citeşte un elev, dar şi de ce boli suferă şi ce probleme are. "Aici, la sat, noi ştim istoricul lor, şi ei pe-al nostru. Eu ţin la demnitatea copiilor, la locul unde trăiesc, la părinţii lor, la greutăţile lor şi îi accept cu bune şi cu rele. Am pus suflet şi, pentru cei care au avut probleme, am dublat munca, din dorinţa de a-i vedea şi pe ei că răzbesc în viaţă. Am avut şi vârfuri, acum absolvenţi de academie militară, ştiinţe economice, silvicultură, asistenţă socială, învăţământ, dar nu forţate cu 500 de exerciţii pe vacanţă. Dacă eu, în timpul orelor, nu pot să fac ce trebuie, n-am cum să le cer lor să facă restul. Pentru mine, vacanţa trebuie să fie vacanţă şi copilăria - copilărie. Aşa ca la Creangă, pe care l-am iubit mereu."
Intrăm iar la ore. Cât timp clasa a II-a trebuie să compună numere din câteva cifre, clasa a IV-a face o carte. Învăţătorul le dă un sfat: "Între scris şi imagine trebuie să existe potrivire, că degeaba scriu eu acolo că sunt la coasă dacă în poză se vede că mă dau cu sania", apoi le atrage atenţia: "Mai repede, că trece timpul şi nu mai avem vreme de joacă şi voi sunteţi mici şi trebuie să vă şi jucaţi!". El ştie că timpul copiilor se împarte în ore pe drum către şcoală, căci unii copii vin şi de la patru kilometri, orele din clasă, dar şi orele în care au grijă de animale sau de fraţii mai mici. Învăţătorul e el însuşi fiu al satului; în concediu munceşte în gospodărie, alături de soţie, care e educatoare, şi de cele două fiice, care vin de la oraş să-şi ajute părinţii. Tatăl învăţătorului a fost muncitor forestier, iar mama - ţărancă. Deşi copil singur la părinţi, n-a avut creioane colorate până târziu. Viorel Neag a terminat acum 30 de ani Liceul Pedagogic din Abrud şi nici acum nu s-a plictisit de predat. A ajuns mai întâi la Şcoala Petreasa, iar la Trifeşti e din 1990. Aici a pus şcoala la punct, ajutat şi de părinţi. "Le cer ajutorul în muncă fizică, nu am cerut niciodată bani pentru şcoală. Dar eu în geanta mea am adus şi caiete, şi cărţi, şi lângă ele am pus mereu bomboane. Unii mi-au dat banii pe cărţi, alţii n-au avut şi cărţile au rămas cadou de la domnul învăţător." Drept răsplată, când elevii şi-au învăţat bine lecţiile, au făcut drumeţii, cu slănină, ceapă, brânză şi plăcintă în desagă. "I-am dezobişnuit de chipsuri. Nu e nici unul gras, mănâncă sănătos şi fac multă mişcare." Învăţătorul predă zilnic o lecţie care spune că, dacă iubeşti, înţelegi şi, dacă înţelegi, nu ai cum să nu reuşeşti.
Cel mai mult îi lipseşte la ore un retroproiector, pe care nu-l poate construi singur. Îl întreb ce simte când merge în schimb de experienţă la şcolile mai dotate cu material didactic. Omul care joacă şah până târziu în noapte cu calculatorul îmi răspunde: "Ce-ar putea simţi un pion pe tabla de şah când este blocat? Dar şi acest pion este la fel de valoros ca şi celelalte piese; s-ar putea să se deblocheze şi, la un moment dat, să ajungă o piesă foarte valoroasă. Nu pot să spun că am tot, dar am mulţumire".
CALCULATORUL CU AFIŞAJ DINTR-UN TAMBUR DE LEMN
Calculatorul de lemn s-a născut din necesitatea predării rapide a matematicii la simultan şi a fost parte importantă în lucrarea de gradul I a domnului Neag, "Specificul predării matematicii în condiţii simultane". Ca să economisească timp, a conceput în minte şi apoi în lemn "calculatorul", o cutie care ascunde în burta ei toate cele necesare predării matematicii. "Îl pornim?", îi întreabă pe copii. Un băţ cu o bilă de cauciuc în vârf e "mouse-ul", "şoricelul", cum i se spune aici, la Trifeşti, judeţul Alba. Pătratele cărămizii sunt sute, triunghiurile albastre - zeci, cercurile, colorate diferit, pentru că şi "oamenii sunt diferiţi", unităţile. "Asta-i piatra de temelie a matematicii, zecea asta. Fără ea, ai murit!", ameninţă învăţătorul, iar o fetiţă râde mirată. "Afişajul mi-a dat cel mai mult de lucru; l-am făcut dintr-un tambur de lemn împărţit în zece." Plăcuţa pirogravată pentru doime are pe spate notaţia pentru durata muzicală corespunzătoare. "Aşa trecem de la matematică la muzică şi cântăm «O vioară mică de-aş avea!»" Acum, au ajuns în sat calculatoarele adevărate, iar învăţătorul a fost la cursuri. Cu un dicţionar englez-român alături, desluşeşte tainele internetului. Niciodată nu e târziu să înveţi, crede bărbatul care a terminat facultatea, "Pedagogia învăţământului şcolar şi preşcolar" de la Universitatea Babeş-Bolyai acum, la 53 de ani.
Citește pe Antena3.ro