Jurnalul National: Cat de repede s-a eliberat limba de vechile clisee?

Rodica Zafiu: Limba s-a eliberat foarte rapid; a fost un fel de explozie, mai ales in presa. De fapt, situatia de dinainte era in mod clar una artificiala: discursul public era separat de discursul privat; in presa nu patrundeau decat anumite teme, anumite formulari; exista o cenzura foarte rigida si lumea nu putea sa-si manifeste creativitatea de limbaj decat in familie, intre prieteni, acolo unde limbajul ramasese absolut spontan, normal si inventiv. Dupa ’90, oamenii au avut posibilitatea extraordinara de a-si manifesta inventivitatea si in public. Acum, lucrurile s-au mai banalizat, s-au mai normalizat, dar in ’90 am putut asista la o productivitate lingvistica extraordinara.

Dati-ne cateva exemple!

Ar fi in primul rand cuvintele create pe un tipar dat. De pilda, tipice pentru vocabularul jurnalistic au fost formele in "-iada" (un sufix sau pseudo-sufix care evoca ironic epopeea): "mineriada", "golaniada", "mitocaniada". Prin ’90 au aparut "aurolac", "aplaudac", forme glumete care s-au si impus. Din pacate, noi nu avem ceea ce in alte tari functioneaza foarte bine din punct de vedere editorial: variante actualizate anual ale marilor dictionare sau macar mai multe glosare de cuvinte recente. Acestea nu trebuie sa fie definitive, dar e util sa consemneze noile creatii. O manifestare de creativitate se vede si in formarea colocviala a unor vocative ca "Agatoane", "Patriciule", in care terminatia specifica se adauga chiar numelui de familie, in scop parodic. Oricum, cred ca moda inventivitatii jurnalistice a mai trecut. Acum, fenomenul cel mai frapant este influenta englezei. In limbajul de zi cu zi se preiau cuvinte, se calchiaza sau se copiaza sensuri si sintagme din engleza. Fenomenul e mai complex, pentru ca implica un factor de prestigiu. In momentul acesta, engleza apare ca limba internationala, a carei cunoastere e obligatorie; sigur ca exista si o doza de snobism, dar, de fapt, necesitatea si snobismul se leaga.

La ce nivel se observa cel mai mult influenta englezei?

In ceea ce priveste gramatica, desigur mai putin; structura gramaticala e cea mai stabila. Cel mai usor noutatile patrund in vocabular si in inventarul formulelor pragmatice, al expresiilor cu rol de stabilire a contactului, de semnalizare, care se raspandesc mai ales in limbajul tinerilor. Observam cat de mult se foloseste acum "ok" in loc de "da", "bine". Cineva si-ar putea spune ca "da" e ceva stabil si de neconcurat in limba, dar moda lingvistica pare sa fie mai puternica decat credem. Interesanta e si problema gradului de adaptare. Anglicismele se adapteaza de obicei morfologic in romana, chiar foarte rapid, pentru ca altfel nici nu pot fi utilizate: e nevoie de forme de plural, trebuie sa articulezi substantivele, sa folosesti verbele la o anumita persoana si numar. "Bodyguarzi" si "a downloada" (cu prezentul "downloadez") sunt deja integrate limbii romane. Exista insa unele adjective care raman invariabile, de exemplu "sexy", "live" etc. Pe cat de rapida e adaptarea morfologica, determinata de o necesitate a utilizarii, pe atat de lente au devenit adaptarea fonetica si cea ortografica, pentru ca, stiind tot mai multa lume engleza si fiind acesta un motiv de prestigiu social, oamenii prefera sa foloseasca cuvintele in forma cea mai apropiata de origine.

"Vai, cat s-a stricat limba!"

"DECAT". Folosirea lui "decat" in structuri afirmative a devenit frecventa, desi dictionarele spun altceva; nu "Are decat doi prieteni", ci "N-are decat doi prieteni"

As vrea sa clarificam faptul ca limba evolueaza, si nu se strica.

Lingvistii, in general, sustin exact acest lucru: ca limba e in permanenta modificare. Doar iluzia noastra sau o viziune care infrumuseteaza ulterior lucrurile afirma ca intr-o anumita perioada limba era perfecta, buna, ideala - si dupa aceea s-a stricat. Dar e un lucru atestat ca in fiecare perioada oamenii au avut acelasi sentiment. In fiecare moment se spune: "Vai, cat s-a stricat limba!", asa cum se spune: "Vai, tinerii din ziua de azi!". De fapt, exista, pe de o parte, limba ca fenomen social, spontan, care poate sa exprime orice, se modifica, e intotdeauna vie, si exista institutia limbii de cultura: limba normata, limba supravegheata academic. Doar in acest plan intervine intentionalitatea umana, vointa de a perfectiona prin tot felul de proiecte. Doar aici putem vorbi de "stricare", in sensul ca la un moment dat un anumit aspect normat al limbii nu mai e respectat de uz. Dar, pe de alta parte, aspectul acesta normat nici nu este cel mai reprezentativ pentru o limba.

Cum devine abaterea norma?

Daca o deviere se impune din diferite motive, la un moment dat ea trebuie acceptata si de norma. Sunt exemple foarte multe din istoria limbii. De pilda, din flexiunea pronumelui "care": formele "carele", "carea", "carii" inca se mai foloseau la inceputul secolului al XX-lea. "Carele" se mai pastreaza in formula de rugaciune: "Tatal nostru, carele esti in ceruri". In momentul in care au inceput sa se foloseasca formele simplificate, ele puteau parea o greseala. Acum sunt considerate absolut corecte.

Noul DOOM impune norme noi, care nu se regasesc frecvent in vorbirea de zi cu zi, ca de exemplu pluralurile "ciresi", "capsuni". Cum au fost stabilite aceste reguli?

La unele, intr-adevar, exista sentimentul ca autorii s-au grabit putin. Totusi, nu se poate spune ca aceste forme nu s-ar regasi in vorbire. Dimpotriva, ele se folosesc destul de mult. Poate ca nu chiar atat de mult pe cat credeam noi. Idealul ar fi fost ca o asemenea lucrare sa fie precedata de cercetari statistice, facute in toate zonele tarii, care sa arate fara putinta de dubiu: "Argumentul frecventei este urmatorul: 90% din oameni folosesc aceasta forma in toate situatiile." Din motive economice, din cauza numarului mic de cercetatori, asemenea cercetari n-au putut fi realizate. Dar trebuie spus ca majoritatea schimbarilor propuse de noul DOOM (si despre care nu se vorbeste) sunt necesare si justificate.

Frecventa este singurul argument care conteaza?

Nu. In realitate, de asta si este atat de controversata misiunea normarii limbii. Sunt mai multe argumente care conteaza si fiecare dintre specialisti poate ca tine mai mult la unul din ele si asa ne putem certa ore in sir cu argumente la fel de valabile. Norma se construieste in functie de mai multe criterii: al etimologiei - preferi forma cea mai apropiata de origine - , al traditiei - preferi forma care s-a impus - , al frecventei - preferi forma cea mai raspandita. Exista si un criteriu al coerentei sistemului - preferi forma cea mai potrivita in ansamblul limbii, cea mai coerenta cu regulile generale ale limbii - si chiar unul estetic: alegi forma mai eufonica. Criteriile pot fi foarte multe si, daca le aplicam unor exemple concrete, se pot bate cap in cap. Un exemplu actual este "ora doisprezece". Cred ca tot mai multa lume spune "ora doisprezece", deci, criteriul frecventei ar fi in favoarea acestei forme. Chiar criteriul sistemului limbii, culmea, ar fi pentru "ora doisprezece" pentru ca in pozitia sintactica data se foloseste in mod normal forma invariabila a numeralului - "pagina doisprezece", nu "pagina douasprezece" - , deci nu se produce un acord. De ce totusi, potrivit normei, spunem "ora unu", dar "ora douasprezece" - e ceva care tine de traditie, pentru istoricul limbii explicatia sta in formarea sintagmelor in momentul in care termenul de baza nu era "ora", ci "ceas": "un ceas" - "douasprezece ceasuri", "ceasurile douasprezece". Din acest accident istoric - "ceas" a fost inlocuit de "ora" si s-a pastrat structura - a rezultat o anumita norma, pe care limba de cultura tinde s-o mentina.

Chestiuni arbitrare

UZ. Elevii pot fi derutati de acceptarea pluralului "ciresi"

De ce "niciun", "nicio"?

Eu n-am fost total de acord cu colegii mei care au impus aceasta norma. Argumentele lor tin mai ales de coerenta sistemului, in ideea ca adjectivele pronominale in romana sunt scrise intr-un singur cuvant si, avand in vedere ca "nici un", functional, alcatuia o singura unitate gramaticala, trebuia sa fie ca toate celelalte. A mai intervenit si criteriul analogiei cu alte limbi romanice. S-a invocat si un criteriu al traditiei intrerupte: intre cele doua razboaie, la noi s-a scris asa, legat: "niciun". E drept ca in aceeasi perioada se scria si "dela", deci argumentul revenirii la traditie nu e imbatabil. Exista si contraargumente: de pilda, criteriul frecventei aici ar fi functionat impotriva modificarii normei; pentru ca in uz nu existau oscilatii semnificative. Nu mai scria nimeni legat, decat, cel mult, unii elevi care greseau accidental. Sunt si unele situatii in care se pot produce intercalari: "nici macar o", ceea ce arata ca sudura nu este deplina. Oricum, chestiunile acestea de ortografie sunt destul de arbitrare. La urma urmei, a scrie legat sau separat e o simpla conventie. In acest caz e adevarat ca s-a schimbat prea mult si poate fara mare rost o obisnuinta de scriere.

Sa revenim la "ciresi" - "cirese".

Asa cum spuneam, e pacat ca autorii nu au avut posibilitatea de a face statistici pe un esantion larg. Exista acum un proiect de cercetare la Institutul de Lingvistica, care va incerca sa umple acest gol, sa verifice daca anumite tendinte despre care se vorbeste sunt reale. Cercetarea se va face pe un corpus de texte, pe inregistrari de texte vorbite, dar si prin anchete propriu-zise, care sunt mai complicate si pentru care e nevoie de multe mijloace umane si financiare. In cazurile pluralelor "ciresi" si "capsuni", e sigur ca frecventa lor in uz este destul de mare (si a fost inregistrata chiar de dictionarele mai vechi). In orice caz, aici s-au ciocnit doua atitudini, cea spontana si cea constienta: "capsuni", de pilda, este foarte puternic in uz, dar si prestigiul normei culte - "capsune" - era foarte puternic. De multe ori cred ca se intampla ca cineva sa rosteasca in mod curent "capsuni", dar sa scrie si sa stie de la scoala ca forma corecta e "capsune" si atunci astazi sa fie cumva derutat de faptul ca s-a impus forma "capsuni".

Parerile voastre

TAUNUL: "Parca mai fara menajamente a fost maestrul Adrian Paunescu la tinerete, in anii cand trona «limbajul de lemn» fata de acum, in marea libertate oferita de democratie... Poate din grija de a fi «elegant» fata de tinerii literati si salahorii presei scrise, domnul Adrian Paunescu a fost mai retinut si nu a punctat incisiv, dar se remarca si asa cateva puncte de vedere care ar trebui sa dea de gandit celor interesati. Vorbind despre discursul jurnalistic specific epocii comuniste, poetul a subliniat ca CENZURA a «tot evitat limbajul original, limbajul inspirat si nuantat». De acord si nu numai ca este in concordanta cu adevarul, ci pentru ca subliniaza ramanerea in urma a limbajului actual care, desi «infloritor si pervers», este compromis prin «lipsa de inspiratie»! Pe de alta parte, vizibil jenat, cel putin din punctul meu de vedere, maestrul evita a da un raspuns direct si concret la intrebarea referitoare la limbajul studentilor de azi. Poate ca si domnia sa este de acord ca, in cazul studentilor, limbajul nu reflecta nivelul de cultura pe care se presupune ca il au acestia. Am lucrat cu elevi la nivel postliceal si am lucrat cu studenti. Evident, nu generalizez, dar este ingrijorator faptul ca sunt prea multi care strica impresia generala despre tineretul studios. Si nu limbajul in sine ingrijoreaza, ci nivelul real de cunostinte asimilate, posibilitatea de a reda liber cele insusite sub aspect teoretic, de a explica notiunile invatate ori de a le pune in practica."

b:

"Ca de obicei, problemele care ne preseaza, pentru ca sunt prea importante si noi nu suntem pregatiti sa le rezolvam inca, lasa semne de intrebare. Limbajul, fie el din presa, fie din scoli, fie de oriunde altundeva, creeaza imagine. Si daca ar fi sa observam goana dupa imagine din lumea in care ne invartim, poate am reusi sa explicam de ce unii folosesc un anumit tip de limbaj. Imagine - in sens negativ sau pozitiv - isi face fiecare dintre noi prin limbaj. Cum reuseste discursul jurnalistic de astazi sa se puna in slujba adevarului, scopul sau declarat, intr-o astfel de jungla? Ramane o intrebare. La ea se mai adauga una: reuseste el? Si inca una: daca limbajul nu arata gradul de cultura al celui care il foloseste, atunci putem da liber la «limbajul de cartier»? Apoi, daca tot ii aratam cu degetul pe cei din «epoca limbajului de lemn», poate ar trebui sa ne intrebam: ce aducem noi mai bun in discursul nostru de astazi? Atunci era abordat un discurs asortat regimului si idealurilor sale. Astazi s-a schimbat ceva? Unde duce libertatea castigata dupa ‘89 in privinta utilizarii limbajului? Libertatea de expresie, dreptul la libera opinie, la a o spune asa cum vreau si unde vreau, ne aseaza in fruntea clasamentului? Sau poate ca ne mai lipseste ceva discernamant pana sa ajungem sa intelegem libertatea. Sau poate ca ar trebui sa ii intrebam, pur si simplu, pe cei dinaintea noastra: unde ati ascuns, domnilor inaintasi, comoara limbii romane? Chiar atat de adanc ati infundat-o?"

Robespierre:

"Maestrul Paunescu a fost incredibil de bland, atat cu studentii de azi (care, fie vorba intre noi, dezamagesc, dezamagesc, dezamagesc) cat si cu colegii sai ziaristi, pe care nu se sfieste sa-i laude (si, hai sa zicem, sa le recunoasca meritele), desi acestia, in buna parte, l-au injurat si improscat cu noroi (vezi Bacanu, Dinescu si chiar C.T.Popescu). Dar, sa va spun un secret: A.Paunescu, pe cat de viforos, vulcanic, impetuos este uneori in luarile de pozitie, pe atat de bun, bland, impartial si plin de omenie e in raporturile cu semenii sai. Paunescu n-a lovit niciodata in oamenii cazuti si a recunoscut intotdeauna meritele si valoarea «criticilor» sai, atunci cand acestea existau. Iar literar vorbind, permiteti-mi sa spun, este un monstru sacru, este cea mai mare voce in viata, din poezia romaneasca."

NU RATATI In Jurnalul National de maine Daniela Zeca-Buzura despre imprumuturile din limbajul mediatic al Europei de Vest.