x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Despre răvăşitul oilor

0
Autor: Paul Rogojinaru 16 Oct 2007 - 00:00
Despre răvăşitul oilor Marin Raica/


De puţină vreme in Mărginimea Sibiului a fost gătat ultimul răvăşit al oilor. Oamenii şi-au luat mioarele, brănza şi urda şi s-au risipit pe la casele lor in aşteptarea iernii. Peste cioporul de la Şura Mică s-a lăsat liniştea. S-a săvărşit ultimul act al transhumanţei.Â



De puţină vreme peste stăna de la Şura Mică s-a lăsat liniştea. A fost gătat ultimul răvăşit din Mărginime. Oamenii şi-au luat oile, brănza şi urda şi s-au risipit pe la casele lor in aşteptarea iernii. Şi-n noaptea cu stănă goală, sub Crucea cerului, a Căii Laptelui şi a stelelor tuturor zodiilor, doar căinii hămăiesc a pustiu in răstimpuri. S-a săvărşit ultimul act al transhumanţei.

Teoretic, in Mărginimea Sibiului, răvăşitul oilor se face anual la data de 14 septembrie, de Ziua Crucii. Practic insă, in unele sate se mai inaintează in toamnă cu două-trei săptămăni, atunci cănd brănza nu este suficientă pentru a fi impărţită la oameni. Aşa am prins ultimul răvăşit in prima jumătate a lunii octombrie la Şura Mică. In fapt, operaţiunea este simplă. Oile care au fost date primăvara la cioban, după ce se intorc de la munte, in scurtă vreme "se răvăşesc", adică se impart la stapănii de drept. Pentru asta se merge la stănă şi se aleg din ciopor, cu scopul declarat de a vedea care lipseşte şi care nu. Dacă lipsesc, le plăteşte ciobanul care a avut grijă de ele peste vară. Evident că oaia este plătită la preţul de toamnă, şi nu la cel de primăvară cănd s-a făcut urcatul la munte. Există şi varianta ca ciobanul să dea la schimb o oaie de-a lui. După răvăşit, oile nu se mai dau la acelaşi cioban, ci se formează turme mai mici şi se dau la "ciobanii de toamnă", la unii intermediari pănă dă prima ninsoare mai sănătoasă.

La prima zăpadă se duc acasă, iar proprietarii lor incep să le dea să mănănce in propria ogradă. Tot la răvăşit se imparte şi brănza de peste vară (cei care dau oile la ciobanii de toamnă nu mai cer acestora brănză). O oaie dă cam 10-12 kg de brănză pe an, brănză de burduf cam 3 kg, şi 1,5 kg de urdă. Brănza de burduf se face sus la munte, unde timpul este mai rece, ca să poată ţine pănă toamna. Majoritatea ciobanilor işi duce turmele pe vărful Cindrel, unde iarba este mai grasă şi mai mănoasă, şi unde plouă mai des, făcănd-o să strălucească precum smaraldul in zilele pline de soarele generos al verii.


BÃ...CIŢA, MAMA MARINUŢA. Fiică de oier, născută la Cacova, şi mai tărziu nevastă de cioban, mama Marinuţa ştie toate poveştile transhumanţei. La 70 de ani, domnia sa este o adevărată enciclopedie in materie şi nu numai. Volubilă, cu mintea ageră şi un spumos umor ardelenesc povesteşte. Este abolut fermecătoare şi fascinantă totodată. Din amintirile ei se pot scrie chiar tratate de specialitate. "Inainte vreme, un cioban de vară păstorea cam 700 de oi, iar unul de toamnă cam 300. Toţi aveau şapte, zece căini, musai un dulău de intors oile şi doi cai. De Ziua Crucii se mănăncă de post, dar sus la stănă nu se ţinea. Se tăia un miel, fătat mai tărziu pe vară, şi se cinsteau ciobanii angajaţi. Acolo, ori te certai cu ei, ori te impăcai dacă iţi pierdeau oaia. De răvăşit, satul era pustiu, căci toată lumea era in deal, la stănă. Oaia care era mai bătrănă o coborau şi o ingrăşau ca să fie tăiată toamna pentru pastramă. Pănă la postul Paştelui, pastrama se ţinea intr-un butoi. Aşa am pomenit de mică copilă, să merg la răvăşit. Şi mergeam cu oale cu ciorbă de fasole şi cu prune fierte, căci nu se făceau grătare atunci. Mai venea căte un bărbat cu ţuică şi se impărţea pe la oameni. Se pleca pe la şase dimineaţa, iar oile stăteau flămănde pănă spre prănz, cănd fiecare şi le găsea pe ale lui. Toţi mergeau cu căruţele ca să aducă brănza, urmănd să se cinstească acasă. Puteai să intri şi să bei la oricine in curte. Sărbătoarea nu era festivă, oamenii nu se imbrăcau romăneşte ca atunci cănd mergeau la biserică, ci ca la stănă."


SE MIŞCÃ... OILE, SE MIŞCÃ... TIMPUL. "După răvăşit, in sat se făcea jocul cu lăutari plătiţi de participanţi. Băieţii plăteau 5 lei, iar fetele, 2 lei. Eu aşa am apucat asta, ca pe o lege, ca şi cănd ar fi fost scrisă. Imi povestea bunica mereu că in ziua de răvăşit mai tot timpul ploua şi zicea că se mişcă oile, se mişcă timpul. Oaia se tundea de la 15 mai şi pănă la 15 iunie, cănd se urcau la munte. Tot atunci se inţărcau şi mieii. O oaie nu se ţinea mai mult de cinci ani sau, mai bine zis, se ţinea pănă la patru fătări. Prima fătare este la doi ani, insă după al patrulea fătat e deja bătrănă. Se cunoaşte, că se răreşte in gură şi i se tocesc coarnele. Pe vară se mulg de trei ori pe zi pănă la Sfăntul Ilie, iar după aceea, de două ori pe zi. La inceputul toamnei se mărlesc, şi se mulg o dată pe zi pănă la jumătatea lui octombrie. In primăvară, ciobanii sunt tocmiţi după cum au păzit oile şi după cum le-au hrănit." Nu-i tremură vocea. E senină in bătrăneţea ei, senină, că ştie că şi-a săvărşit viaţa cu patimă, dăruire şi frică de Cel de Sus. Judecata oamenilor nu o atinge, iar la cea divină merge cu sufletul deschis. Pe pămăntul tuturor bucuriilor şi tristeţilor găndeşte că şi-a făcut menirea. "Mamă Marinuţa, nu vă sperie nimic?" "Nu, nu mi-i frică decăt de Dumnezeu, dar Lui m-am inchinat intotdeauna. Are El grijă de mine..." Işi face o cruce largă, cu capul plecat. E ca o stareţă ce nu L-a aflat pe Dumnezeu din cărţi bisericeşti, ci din viaţa trăită.


DON QUIJOTE DE CACOVA. Matinali, am fost la stănă incă inainte de mulsul oilor. Ne-au hămăit căinii, dar s-au potolit repede la glasul stăpănului de drept care ne insoţea. Vreo zece dulăi zdraveni care să pună lupii pe fugă. Ciobanii erau de mult treziţi. Unul mai guraliv a şi venit să ne intămpine cu măna intinsă: "Mă numesc Nelu Bratu, de 66 de ani, cavaler de Cacova." Măi să fie, imi zic in sinea mea, ia te uită, ca Don Quijote de la Mancha! N-avea lance, avea ciomag; n-avea săpunieră in cap, avea clop. Doi, trei cai şi un măgar păşteau alături. Cu siguranţă, n-avea un Sancho Panza, dar parcă el imbrăca mai bine rolul ăsta. Mi-a povestit cum la 16 ani era tot cioban, slugă la stăpăn. A băut cu stăpănu’su toată seara şi, cănd s-au trezit a doua zi, oile nu mai erau. Au umblat in stănga, in dreapta, oi ioc. Se crăpa de ziuă şi spune că au fost călăuziţi de o stea, ca cei trei magi. Aşa le-au găsit, prin voinţa Domnului. Altădată au dus oile sus, lăngă păltiniş. Spre noapte s-a pus o furtună năprasnică. Trăsnea printre brazi. Oile, speriate, au fugit, şi nu le-a mai putut da de urmă. Le-au căutat innebuniţi toată noaptea, noroc că au avut o găleată cu motorină din care au făcut făclii. Le-au găsit dimineaţa, tot printre brazi, la 8 kilometri distanţă. Tot Dumnezeu, zice, i-a mănat intr-acolo. La ciobani, nimic nu e fără Dumnezeu. Poate de aici şi cinstea cu care impart oamenilor brănza cuvenită fiecăruia.


IN PÃ...DUREA DE LA STRUNGÃ.... Fiind mai puţini cei cu brănza necompletată, au venit cam zece familii. Toţi cu căruţe. Oile s-au băgat in strungă şi s-a inceput impărţeala. Se ştia dinainte că nu lipseşte nici una, trebuiau doar identificate. S-a bătut un ţăruş in poartă şi s-a lăsat o deschizătură mică. Doi ciobani le mănau de la spate. Cănd ieşeau prin des-chizătură n-ai fi zis că oile sunt in stare de aşa salturi acrobatice. Insă erau repede prinse de lăna de pe spate şi trase deoparte, fiecare cu a lui. S-au scos putinile cu brănză şi s-a făcut impărţeala şi aici. Nea’ Vasile, care părea mai ortoman, a decretat: "Nu ne cinstim aici, mergem la Pensiunea Carelor din Rusciori, unde se face cea mai bună tocană de oaie. Avem deja o oaie plătită şi pregătită acolo." S-au urcat toţi in căruţe, ca pe vremuri nomazii vestului sălbatic, şi au mers intins spre locul de cinstire. Cănd am ajuns, tocana de oaie clocotea intr-un ceaun uriaş, pus pe lemne arzănde in curte. Şi-n toamna ce adumbrea uşor, mirosul de tocană dădea de veste cerului că pe pămăntul oamenilor e veselie. Iarna putea să vină...
Citeşte mai multe despre:   pană,   cănd,   recurs la românia,   brănză,   oile,   răvăşit

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de