Rapsodii de vară pe "Strada Topârceanu"

Pe Strada Topârceanu, în Iaşi, liliacul a înflorit. Demult. Păsările mai cântă, acoperite de fum şi motoare. În schimb, pe Strada Topârceanu a încolţit de curând poezia. Multe familii renunţă la concediile costisitoare, iar unii vin şi admiră locul unde poetul a avut ultima oprire, ultimul popas, cea din urmă găzduire. Să verifice pe ce a mai cheltuit ultima chirie autorul "Baladei chiriaşului grăbit".

Copiii, de exemplu, întreabă de papagali şi de peruşi. Unde e vestita "Cioară"? Ascultă la ceas de înserare "Balada unui greier mic". Muşuroaiele de furnici din grădină au încremenit. Un câine pripăşit pe stradă îşi caută stăpânul. Se ştie, poetul Topârceanu era un mare iubitor de animale. Celebra sa lupă, cumpărată din talcioc pentru a studia gâzele şi fluturii, nu mai e aici. A luat-o un copil să se joace şi nu a mai adus-o. George îl chema pe acel neastâmpărat, un puştiulică deştept foc, sensibil şi spiritual nevoie mare.


IDOL
În fiecare dimineaţă, Gabriela Hurduc, un medic ieşit la pensie, priveşte grijulie pe geam. Seara se uită dacă peste drum luminile nu s-au aprins. Primăvara, în mai, adulmecă la fereastră liliacul de la portiţă. Iarna are grijă de păsările rănite ce-şi fac culcuş în curtea de vizavi. Dă de mâncare la câinii vagabonzi. Chiriaşi de baladă. Aşa cum făcea odată locatarul căsuţei mici atât de iubite: Casa "George Topârceanu".

Femeia a rămas singură, doar în compania locuinţei de vizavi. A poetului. Soţul său a fost vecin cu Topârceanu la o altă destinaţie şi, după ce poetul a dispărut, a vândut o casă pe Sărărie şi şi-a cumpărat alta aici. Doar să aibă peste drum curtea scriitorului. Să privească peste uşă umbra poetului.

Mircea Hurduc, pe când avea 12 ani, se juca cu Topârceanu la ştrand. Altădată, pe un teren viran, acesta îi arăta lui, dar şi altor copii cum se ocheşte cu puşca. Pentru orice adolescent fascinat de pistoale şi puşti, aceasta era întruchiparea sublimă a unui joc. Mai bine de atât nu se putea. Aveau grijă amândoi de păsările rănite. Doar erau camarazi de arme şi de joacă. Topârceanu, se ştie, a iubit mult copiii, mai mult, era atât de copilăros, că, mic de statură cum era, se confunda cu ei. De aceea, Mircea Hurduc a ţinut ca la bătrâneţe, după moartea poetului, să stea în vecinătatea unui astfel de loc.

Soţia sa rememorează momente din viaţa poetului. "Mircea stătea pe Sfântul Andrei şi în fiecare dimineaţă se ducea să vadă ce face Topârceanu. Acesta îi spunea: «Mirciulică, să vii în fiecare dimineaţă să vezi ce fac!». Şi bătea la uşă, era într-o cameră foarte modestă, avea o treaptă şi intrai. Într-o zi i-a spus: «Mirciulică, am o rugăminte la tine, du-te să-mi puie feţe la tocuri şi aşteaptă. Şi pe urmă vii şi-mi aduci pantofii». A doua zi l-a recompensat cu o caricatură. Dar nu numai cu atât. Au mers în dosul palatului administrativ, unde era ştrandul. Luase cu el o puşcă Flaubert micuţă, foarte frumoasă, o bijuterie. I-a spus să stea cu un măr în mână ca să poată ţinti, asigurându-l că nu va păţi nimic, aşa cum s-a şi întâmplat.

Pasionat de vânătoare, Topârceanu era un ţintaş extraordinar şi pentru el şi copii aceasta era o joacă. După ce a nimerit mărul, l-a întrebat: «Ei, ţi-a fost frică?». Altădată, pe când Mircea abia venise la vecinul său scriitor, intrase în curte o vrăbiuţă cu piciorul rupt. S-a chinuit Topârceanu cu nişte lopăţele să prindă picioruşul, dar n-a izbutit. Însă avea grijă de ea, îi dădea de mâncare. De aceea, poate, Mircea Hurduc s-a mutat aici şi până să moară a dormit cu cărţile lui Topârceanu sub pernă. Topârceanu era de o bunătate şi o modestie nemaiîntâlnite", spune dr Gabriela Hurduc.
PE DRUM
Peste drum de familia Hurduc, în casa cândva a lui Demostene Botez şi unde a funcţionat redacţia Însemnărilor literare a lui Ibrăileanu, Topârceanu a locuit ultimii cinci ani din viaţă. În rest, a fost chiriaş prin foarte multe locaţii. "Eu nu ştiu limanul spre care/ Pornesc cu bagajul acum,/ Ce demon mă pune-n mişcare,/ Ce taină mă-ndeamnă la drum./ Dar simt că m-apasă pereţii,/ Eu sunt chiriaş trecător:/ În scurtul popas al vieţii/ Vreau multe schimbări de décor", spunea el în poezia "Balada chiriaşului grăbit".

La Casa Topârceanu au poposit soţii Răileanu însoţiţi de fiica adolescentă, venind tocmai de la Buzău. Au admirat aici modestia, inteligenţa, dar şi geniul poetic al autorului Rapsodiilor de toamnă şi al atâtor alte frumoase poezii. Custodele, doamna Iulia Mihalache, îi însoţeşte în fiecare cameră, croindu-le poveşti despre Topârceanu. La intrare e o plachetă cu vorbele lui Arghezi. În curte, un bust. Alături, la bloc, copiii îşi prelungesc copilăria pe nişte role gălăgioase.

Nu demult, Iulia Mihalache se plângea de faptul că statul nu se implică în păstrarea acestor va­lori. Pe pereţii cămăruţelor strâmte erau vizibile crăpături. Cu toate acestea, Casa Topârceanu are peste 1.000 de vizitatori pe an. Se ştie că băiatul din Nămăieşti a devenit ieşean prin adopţie. A şi scris "Cum am devenit moldovan". Liliacul în floare şi zăpezile de altădată sunt amintirile cele mai frumoase pentru cei care trec pe aici.

"Pe vremea lui, căsuţa era aşa cum o vedeţi, doar sobele au fost refăcute şi adaptate pentru gaz metan." În cea mai strâmtă cameră, în stânga, legată de bucătărie, poetul ţinea o colivie cu papagali, cu peruşi, avea o predilecţie pentru păsări. Nu de­geaba a scris "Cioara". Dar şi "Leul deghizat". Avea papagal chelbos care îl trezea la orice oră din zi şi din noapte. Fiind destul de bolnav, prietenii îl sfătuiau să scape de el, dar Topârceanu se opunea, chiar dacă pasărea îi făcea rău. Zicea că dacă-i dă drumul se prăpădeşte de tot. Îi era mai tare milă de papagal decât de propria sănătate. Şi mai avea şi o vulpe căreia îi spunea lup. S-a dus cu ea la mănăstiri şi maicile au lăsat-o liberă ca pe un câine. Noaptea, o gălăgie cumplită a trezit toată suflarea. Topârceanu le-a spus că vine imediat. Nu înainte de a-şi pieptăna meşa şi de a-şi pune pălăria, a coborât să vadă ce a făcut puiul de "lup". A privit găinile jumulite şi a întrebat: "Câte sunt?", după care a scos din buzunar bani şi le-a plătit: "Să le faceţi cioarbă!". Vulpea, toată murdară de sânge pe la bot, s-a gudurat pe lângă el, dar nu a dojenit-o.

Altădată, poetul a avut o cioară. A găsit-o şi a luat-o, apoi a băgat-o într-o colivie pentru papagali. A bandajat-o şi, când avea timp, o scotea la plimbare. El, la 1,62 de metri, ieşea cu cioara pe stradă. Cu toate acestea, era foarte trist. Zâmbea foarte puţin, în col­ţul gurii, dar în jurul lui radiau o veselie şi o bucurie exact ca o sobă încinsă. A scris epigrame şi a tratat cu umor totul. De altfel, l-au caracterizat umorul hâtru şi ironia fină, ca pe orice om inteligent. "Când a venit de la Bucureşti, s-a îndrăgostit de acest oraş, iar Garabet Ibrăileanu a recunoscut că e mai deştept decât el şi de aceea l-a luat lângă el." L-a pus corector la Viaţa românească, mai târziu colaborând şi la Însemnări literare. I-a propus şi funcţie, şi onorariu pe măsură şi i-a oferit posibilitatea de a se afirma. Topârceanu era corector şi, pentru faptul că ştia o grama­tică extraordinară, nimeni nu-l întrecea. Fuma foarte mult, uitându-se pe manuscrise, bea cafele la fel de mult şi pierdea nopţile până târziu.
VĂNĂTOAREA
Avea o mare pasiune pentru vânătoare şi pescuit, avea permis şi nu întâmplător s-a împrietenit cu Sadoveanu şi cu Demostene Botez şi împreună stăteau multe zile la vânătoare. Serile plecau, iar Ibrăileanu se supăra: "Domnul Top (aşa îi spunea, după cum se semna uneori şi poetul - n. red.) a uitat să mai treacă pe la redacţie". De altfel, pe holul de la intrarea în casa memorială, în dreapta există un tablou ce reprezintă activitatea la Viaţa românească, cu Sadoveanu, Ibrăileanu, Demostene Botez.

Cu toţii au pus bazele revistei Însemnări literare, la care Topârceanu a lucrat şi la corectură. Au adunat 12.000 de lei şi au înfiinţat revista. Apoi, Demostene Botez a donat casa unde avea să locuiască Topârceanu în ultimii cinci ani drept sediu pentru Viaţa românească. De fapt, aceasta era o anexă a locuinţei, casa de drept a familiei Botez fiind alături, pe locul unde acum este construit un bloc.


TOP DE "TOP"
La Iaşi, Topârceanu a cunoscut-o pe Otilia Cazimir. Sub o vitrină din casă găsim o fotografie în care Topârceanu apare alături de Otilia Cazimir. "Aici îi arăta Otiliei cum se ţinteşte. Dar ţintea şi ea. Alteori punea un măr pe capul Otiliei şi trăgea în el", povesteşte custodele Iulia Mihalache.

În încăperea unde în 1937 închidea ochii George Topârceanu erau maşinile de scris şi tot ce le trebuia pentru a scoate revista. "Era bucătăria de vară a familiei lui Demostene Botez." Topârceanu le recita seara târziu poezii aici numai celor patru prieteni apropiaţi, pentru că alţi intruşi nu erau toleraţi. Demostene avea un câine foarte mare care nu dădea voie la nimeni...

Unul dintre ei avea baston de fildeş, altul de trestie, şi câinele ştia cine a venit după bătaia din poartă şi permitea accesul fără luptă. Dacă voiau să fie în intimitate, chiar şi la o serată, se bazau pe câine. După ce activitatea Însemnărilor literare s-a desfăşurat în altă locaţie - la Gr. T. Popa de la Universitatea de Farmacie, ultimii proprietari ai casei au fost Adrian Burcă şi Teodor Neagu, iar între 1932 şi 1937 a stat aici cu chirie Topârceanu.

"Dintre obiectele personale rămase aici remarcăm o papetieră, biroul cu scaunele şi obiectele de scris - călimară, un suport pentru toc din cremene, fotografii, o scrumieră, sfeşnice, plus un suport pentru pipă, pentru că era un fumător înrăit şi bea şi multă cafea, pierdea multe nopţi, până la ore târzii ale nopţii umplea coşuri cu hârtii: potrivea cuvintele pentru poeziile sale. Avea patru dicţionare de rimă. Era foarte sever, critic cu cei care scriau poezii pentru copii."

De altfel, cum am spus, iubea foarte mult copiii. Se oprea pe stradă cu ei. Le făcea jocuri din beţe de chibrit, se contopea cu ei. "El a locuit la multe adrese, a locuit şi pe Sfântul Andrei, pe Păcurari, pe Buna Vestire, colţ cu Liceul Eminescu...", mai spune Mihalache. O fotografie din 1920. Un ştergar în colţul camerei. Lui Topârceanu îi plăceau ştergarele, pentru că mama sa fusese ţesătoare. Scaunele sunt din vremea sa, au fost dăruite de Sadoveanu. Însă când simţea că locuinţa în care stătea temporar nu îi mai oferea inspiraţia necesară, îşi făcea geamantanul şi pleca.
INTELIGENT, AUTODIDACT
Spunea că seamănă cu mama sa şi suferea, zicea el, din cauza urâţeniei fizice. Într-o caricatură aflată în casa memorială e prezentat cu ochii depărtaţi şi nasul puţin coroiat. Purta mai tot timpul o tunică în care se simţea bine, dar pe care o curăţa şi o aranja permanent. "El a inventat cinematograful în relief, era pasionat de fotografie, de lucrurile tehnice. Desfăcea aparatele de fotografiat pe care ulterior nu le mai putea monta şi mergea la altcineva să fie ajutat. N-a terminat nici o facultate, cu toate că a început mai multe. Spunea că nu are timp de pierdut cu aşa ceva. Era prieten, de altfel, cu marele fizician Ştefan Procopiu.

A fost un autodidact, era mai deştept decât un om cu două fa­cultăţi. Aşa era de inteligent, încât pe moment îi veneau idei cum să iasă din încurcătură. Sadoveanu îl şi numea «Omul de fier», pentru că avea flerul de a lua decizii bune şi a se descurca în orice moment cu inteligenţă, trecea prin tot", mai spune Mihalache. Poetul a fost şi director al Teatrului Naţional din Iaşi şi, pentru scurt timp, al celui din Chişinău. A fost şi inspector la toate teatrele, iar asta arăta că avea cunoştinţe şi că toată lumea îl voia alături.

EVENIMENTE
La Casa George Topârceanu din Iaşi se fac serbări o dată cu celebrările naşterii şi morţii poetului. Ultima a avut loc la 7 mai. Manifestarea s-a intitulat "Rapsodii de Top". S-au rostit poezii, s-au susţinut programe de muzică, dans şi altele. Au participat şi copii de grădiniţă. Din păcate, acum, programa şcolară e din ce în ce mai sărăcită de Topârceanu.

"Se studiază Rapsodiile de toamnă, de primăvară, în clasa a III-a, la grădiniţă «Balada unui greier mic» şi cam atât. Copiii cântă pe versurile acestea şi unii nici nu ştiu că sunt de Topârceanu." Aflaţi în vizită la Casa Topârceanu, cei mici pun întrebări încuietoare. "Unde a murit?", "Dar încăpea pe patul acesta mic?", "Dar cum a scris «Balada unui greier mic?»". Şi primesc explicaţia care se cuvine. Adevărul este că Topârceanu s-a inspirat pentru această mi­nunată poezie în timp ce era la vânătoare.

"Când mergea la vânătoare şi se plictisea se apuca de altceva. Era o fire agitată. A văzut la Gr.T. Popa o lupă, apoi şi-a cumpărat şi el una din talcioc, destul de mare. Spunea: «Uite ce minunăţie mi-am cumpărat!». Şi a venit bucuros. O punea în taşca de vânătoare şi când se plictisea o scotea. Stătea ore întregi în iarbă urmărind prin lupa aceea un gândac, un greier, un fluture, o furnică cu muşuroi... Multe dintre rapsodii numai la vânătoare le vedea"... Complet rupt de rea­litate, evada în lumea aceea a furnicilor, pentru că vedea orice mişcare pe acolo. De aceea a scris "spuse un greieruş, c-un picior muiat în tuş". Pentru că o vedea aşa cum era înglodată, el cu nasul în glodul de sub iarbă, la vânătoare. Stătea aşa şi urmărea, îi plăcea să vadă o lume mică prin acea lupă....
CASA, MISTERIOS DE MICĂ
Copiii de la şcoala particulară Junior au venit de curând şi au jucat excelent "Lupul deghizat" de Topârceanu. S-au pregătit minuţios, au venit cu măşti de pluş şi fiecare a jucat magistral. De curând a fost şi Ana Blandiana, dar cel mai des vine o nepoţică a ultimului proprietar, iar rudele spun că e casa lor şi a lui Topârceanu. Vine cu căţelul pe care îl plimbă, şi ea iubitoare de animale, ca şi poetul. "O casă surprinzător de simplă pentru un geniu atât de mare", scrie în cartea de impresii a casei. Intră în casă şi familia Răileanu din Buzău, Fetiţa lor tocmai a trecut în clasa a VIII-a. "Iată, aici e o fotografie a căsuţei. A fost ca un chiriaş grăbit al literaturii române, pentru că a murit prea devreme. Îi spunea Otiliei Cazimir când a început să scrie un roman că i-e teamă că nu o să-l termine şi aşa a fost. A avut un singur copil. Şi mereu voia să facă altceva: «Eu sunt poet pentru că aşa a vrut Dumnezeu, dar trebuie să fac şi altceva».

Şi se apuca să studieze fotografia şi alte lucruri legate de tehnică. A studiat arta fotografică, a făcut macheta unui aeroplan. Uitaţi pipa de fildeş, o spirtieră, un ceainic, o maşină de cafea, o căniţă de ţuică, biblioteca rotativă, restul sunt donaţii de la cei care l-au cunoscut." Iar cei care vin în vizită sunt încântaţi. "Este prima oară când venim aici şi suntem încântaţi. Sunt lucruri în ţara asta care nu trebuie trecute pe lângă ele, o căsuţă aşa mică.
Un om atât de mare, acum, când ne dedicăm atât de puţin timp literaturii...", spune Marius Răileanu, sosit de la Buzău pentru a vizita Casa Topârceanu.


PERIOADA IEŞEANĂ
Ajunge în capitala Moldovei chemat de Ibrăileanu de la Bu­cu­reşti. Este angajat ca subredactor al Vieţii Româneşti. Găzduit la început de Ibrăileanu, mai târziu poetul locuieşte în Pă­cu­rari, la Mihai Pastia, administratorul revistei. Din 1932 şi pâ­nă în 1937 a stat pe Strada Ralet, la numărul 7, la care se află adresa Casei Topârceanu şi astăzi. Micuţă, discretă, chiar misterioasă, casa a aparţinut lui Demostene Botez. Aici a fost in­sta­lată, la 8 ianuarie 1918, redacţia Însemnări literare din care făceau parte Sadoveanu, Ibrăileanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir şi George Topârceanu. Memorialul Topârceanu a fost inaugurat la 22 iunie 1985, înaintea centenarului naş­terii poetului, la insistenţele unui nepot de-al lui Sado­vea­nu. Un ba­so­re­lief de la intrare are inscripţionat un citat din Ar­ghe­zi care îşi ex­primă admiraţia pentru poet şi opera sa. "In­teligent ca pu­ţini oameni ai condeiului şi manuscrisului..." În casă sunt expuse în cele două odăi şi pe un holişor obiectele lui personale.


IUBIREA LUI TOPÂRCEANU
Deşi născut în Bucureşti, la 21 martie 1886, Topârceanu trăieşte la Iaşi şi maturitatea literară, şi marea iubire. Ajunge la Iaşi în 1911, invitat de Garabet Ibrăileanu, şi tot datorită lui Ibrăileanu o cunoaşte pe Otilia Cazimir, cea pe care o va iubi toată viaţa, fără să o ia niciodată de nevastă şi fără să-i dăruiască copilul pe care ea şi l-a dorit.

Otilia, pe care în realitate o chema Alexandra Ga­vrilescu, trimitea poezii la revista Viaţa Românească, şi în biroul redacţiei s-a întâlnit cu Topârceanu. Acolo s-au văzut prima oa­ră, iar poetul a devenit un obişnuit al familiei Gavrilescu. În fie­care zi mergea în casa Otiliei, pe care o alinta Didi, dar n-a cerut-o niciodată în căsătorie. Era un celibarat convins, dar cu toate a­cestea visa să o ia pe Otilia şi să se întoarcă la Bucureşti. Poate asta ar fi însemnat şi oficializarea relaţiei, mai ales că ea îşi do­rea cu ardoare un copil. Culmea este că George Topârceanu avea, pe undeva pe lângă Argeş, o nevastă şi doi fii.

Portretul lui Topâr­ceanu e creionat cu umor de Ionel Teodoreanu, în "Masa um­bre­lor": "În buzunarul de la piept al întârziatei sale tunici liceale purta pieptene şi oglindă rotundă, pe care le întrebuinţa mereu, potrivindu-şi ba cărarea, ba meşa de pe frunte, ba cravata, ba piep­­tănătura sprâncenelor. Dupa cum şi tocurile femeieşti înal­te ale ghetelor lui (avea picior de femeie, minuscul) dove­deau că ur­maşul lui Ahile nu era vulnerabil la un călcâi, ci la amân­două".